Lecturile mi-au lipsit

Citisem recent o notă la o povestire de Mrozek, cu ocazia citirii povestirii, o notă de-a mea, la un articol de-al meu, chiar de aici, de pe acest blog lăsat de izbeliște: "A trecut încă o săptămână în care nu am citit nimic, nu am început nici o carte, darămite să termin una". 

Cât de multe s-au schimbat din iunie 2009. Cum s-a... cum naiba s-a întâmplat? Nici nu mai știu cât citeam, dar chiar și în perioadele proaste (sau fericite) cred că tot dădeam gata o carte pe lună. Măcar o carte pe lună. Nu mi-a picat bine să citesc nota aia, mai ales pusă alături de minunata povestire a lui Mrozek.

L-am găsit pe Nabokov uitat într-un colț pe etajeră (Regal pe germană, un nume bun pentru locul unde îți ții cărțile). L-am luat și l-am citit. Glorie, numele cărții. Stilul a fost bun, nici nu m-aș fi așteptat la mai puțin de la Nabokov, dar cam atât. 

Apoi l-am luat pe Balzac. Moș Goriot. Asta a mers mult mai bine. Sărmanul Moș Goriot. Mi-a plăcut și a fost ce aveam nevoie. Se povestea frumos în secolul 19.

Știam că mai am o carte de-a lui Nabokov pe undeva. A urmat Invitație la eșafod. Oricât ar da-o Nabokov în altă parte, pentru că se pare că nu se știau și nu se citeau, tot aduce a Kafka. Îmi place Kafka, mi-a plăcut și asta, versatil Nabokov. Trebe să mă uit și peste cărțile lui mai celebre.

Și cum pofta vine mâncând, F. Scott Fitzgerald era la rând. Marele Gatsby a fost foarte bună și, deși nu mă așteptam la ceva peste ea de la prima lui carte, Dincoace de paradis, am fost oarecum dezamăgit. El era după facultate, după război, se învârteau multe în capul lui, iar eu... eu am cam lăsat-o mai moale, așa cum v-am mai zis. Parcă m-a făcut să mă simt și mai prost decât nota mea, dar el e Fitzgerald, eu sunt eu.


Dar cum pauza a fost mare trebe să amintesc două cărți mari, uriașe. Cred că anul trecut a fost 1984, v-o recomand, cu mare căldură. Tot anul trecut, sau poate s-a revărsat și peste anul ăsta, a fost Moby Dick. Mi-a luat mult. Cred că dacă nu ar fi încercat să facă și o clasificare zoologică a balenelor ar fi fost ceva mai bine.

Sper că seceta s-a terminat.

Despre blog, Faulkner și alte lucruri

Iata că a mai trecut o altă perioadă secetoasă pe acest blog. Au mai fost și vor mai fi (vezi aici). Bunul fierar a spus, în urmă cu nu mult timp, că nu contează numărul cititorilor ci calitatea lor. Măcar cititorii să fie de calitate dacă altceva nu e.

De curând citesc William Faulkner, Lumină de august. Vorba vine de curând. M-am apucat de ea, ca un făcut, la sfârșitul lui august, în concediu, în Cipru. Încă nu am terminat-o, dar am scuzele mele.  Și o să spun și de ce. Îmi vine greu. Îmi place ce se scrie dar am impresia că nu înțeleg mare lucru. Nu am mai întâmpinat asemena dificultăți de la o carte de-a lui Joyce și, cred, una de-a lui Claude Simon. Pe când la Joyce poate erau tot felul de referințe dubioase, gen Fellini, pe celălalt, pe Claude Simon (se prea poate să fi fost alt laureat Nobel) pur și simplu nu l-am ințeles. Ei bine la Faulkner e cu totul altceva, căci îmi place să-l citesc, e altfel. Mare scriitor Faulkner.

Să dau un citat, care îmi place și care se înțelege. Numai pentru citatul ăsta merită citit.

"[Lena] Dormea într-o magazie din spatele casei. Avea o fereastră pe care se învăţase să o deschidă în întuneric fără să facă nici un zgomot, deşi la început în camera aceea dormea nepotul ei cel mai mare şi apoi doi din cei mai mari şi apoi trei. Locui acolo vreme de opt ani înainte de a deschide fereastra pentru prima dată. Şi nu o deschise nici de vreo douăsprezece ori înainte de a-şi da seama că n-ar fi trebuit s-o deschidă   deloc.   îşi   zise,   «Asta   mi-a   fost   norocul.»
Cumnata îi spuse fratelui. Atunci băgă şi el de seamă că Lena se schimbase la trup, ceea ce ar fi trebuit să observe mai de multă vreme. Era un om aspru."

Tess d'Urberville, de Thomas Hardy

O carte care mi-a plăcut destul de mult. Am terminat-o cam acum două săptămâni şi de atunci am mai terminat o carte, însă toate la timpul lor.

Tess mi-a adus aminte, într-o oarece măsură, de Doamna Bovary şi, mai ales de Roşu şi negru. Desfăşurarea relaţiilor din acele vremuri are farmecul ei.

Tess Durbeyfield face parte dintr-o familie săracă care descoperă chiar de la începutul cărţii că de fapt se trage dintr-o familie nobilă, d'Urberville. Desigur că asta nu îi ajută foarte mult însă e o hrană sufletească pentru tatăl ei. Când le moare calul, o resursă importantă a famliei, Tess se lasă convinsă să meargă la familia d'Urberville la câteva mile depărtare, o familie bogată care s-ar putea îndupleca să îşi ajute rudele mai sărace.

Înainte de această decizie care se va dovedi a avea o grămadă de consecinţe, are loc o scenă asemănătoare cu cea din Ciuleandra, cartea lui Liviu Rebreanu. La un dans al fetelor din sat, cu ocazia nu ştiu cărei sărbători, un tânăr străin se decide să li se alăture. Este pus în situaţia de a-şi alege ca parteneră de dans pe oricare dintre fete. Alege o fată la întâmplare şi abia la sfârşitul dansului, când pleacă o observă pe Tess. Deşi se gândeşte de câteva ori să se întoarcă tânărul îşi continuă drumul încercând să îşi ajungă din urmă tovarăşii de călătorie, Tess rămânând privindu-l până ce umbra acestui dispare în depărtare.

Nu vreau să dezvălui mai multe din ce se petrece în carte, aceste întâmplări au suficiente repercusiuni în desfăşurarea celorlalte evenimente.

Finalul cărţii, fără să îl dezvălui desigur, a fost excelent, mult mai bun decât mi-aş fi imaginat în timp ce citeam. Aveam impresia unei cărţi bune care se va termina nereuşit. Cât de mult m-am înşelat, dar doar în ce priveşte finalul.

Recomand.

Lapte de mamă, de Edward St. Aubyn

Tocmai ce am terminat această carte. Reiterez că ar trebui să citesc ceva mai mult.

E greu să găsesc cuvinte despre o carte care nici nu mi-a plăcut prea mult, nici nu prea mi-a displăcut. Pot să spun că prima pagină m-a cam enervat, dar apoi pe parcurs a fost ok însă nu a avut un punct culminant iar finalul nu a adus nimic deosebit, aşa cum îmi place mie să aducă orice carte sau film.

În carte este vorba de încă o familie disfuncţională cum sunt atâtea, o familie din patria celor de la Monty Python. Pe scurt alcătuirea familiei în ordinea numerelor de pe tricouri, vorba celor mulţi, Sorin Hobana, Dumitru Graur, Ionel Stoica, Cristian Ţopescu sau, de ce nu, chiar a lui Ilie Dobre.

Soţul, Patrick Melrose, care este mereu nemulţumit şi nesatisfăcut, din cauza soţiei, mamei şi sau chiar a lui. Are mereu replici sarcastice la adresa tuturor, cochetează cu adulterul şi începe să bea destul de mult.
Soţia, Mary Melrose, este dedicată 24 de ore din 24 noului născut, pe toată durata cărţii, 3 sau 4 ani, apetitul ei sexual fiind inexistent. Mama lui Patrick lasă moştenire casa unei fundaţii şi îl enervează peste măsură pe fiul ei.
Copiii: Robert, copilul lor de 5 ani, din perspectiva căruia începe cartea pentru ca mai apoi să treaca la perspectiva adulţilor, pare a avea nişte gânduri neaşteptate pentru un copil. Thomas, noul născut, stă mereu cu mama lor şi foloseşte şi el nişte cuvinte neaşteptate când începe să vorbească, cum ar fi traducerea în franceză a mistreţului.

E a patra carte despre această familie, nu ştiu însă nimic despre primele trei.

Totul pare un paradis, de John Cheever

Totul pare un paradis e ultima carte pe care am citit-o. Mă gândesc să mă reapuc din nou de citit dar şi de alte chestii, chestii cum ar fi alergatul şi băutul a altceva decât cola şi bere. Văzusem în Irish o bătutură numită Serbetto, sau ceva de genul, wine & lemon with a touch of vodka. Nici nu mai ţin minte cât timp a trecut de când nu am mai băut vin, lămâie sau vodkă. Nici Bukowski nu ştia câte beri a băut aşteptând ca lucrurile să fie altfel, dar deviez...

Cartea lui John Cheever mi-a plăcut. E o carte relativ scurtă care are în centru un orăşel american retras care nici măcar nu are un fast food însă în care femeile se ceartă la supermarket, un orăşel al cărui heleşteu, unde localnicii obişnuiau să patineze iarna, este transformat în groapă de deşeuri. Un bătrânel încearcă să afle de ce şi cum să salveze heleşteul în timp ce umblă după o femeie agent imobiliar mai tânără, femeie care participă de 2-3 ori pe săptămână la întâlniri anonime în biserici. Dependenţă de alcool, droguri, mâncare sau sex, nu vom afla cu siguranţă niciodată scopul întâlnirilor, totuşi semnalele ar fi către ultima variantă.

O carte pe alocuri amuzantă şi ironică. Puteţi arunca o privire pe câteva fragmente aici, loc de unde puteţi şi comanda cartea.

Fear and Loathing in Las Vegas by Hunter S. Thompson

O scenă din carte pe care trebuie să o vedeţi neapărat în filmul lui Terry Gilliam, Fear and Loathing in Las Vegas. Tot filmul trebuie văzut. Este ceva de nedescris, Johnny Depp şi Benicio del Toro sunt geniali.

Scena prezintă dificultăţile lui Benicio de a se da jos de pe un carusel:

I got him as far as the edge of the bar, the rim of the merry-go-round, but he refused to get off until it stopped turning.

“It won’t stop,” I said. “It’s not never going to stop.” I stepped off and turned around to wait for him, but he wouldn’t move… and before I could reach out and pull him off, he was carried away. “Don’t move,” I shouted. “You’ll come around!” His eyes were staring blindly ahead, squinting with fear and confusion. But he didn’t move a muscle until he’d made the whole circle.

I waited until he was almost in front of me, then I reached out to grab him – but he jumped back and went around the circle again. This made me very nervous. I felt on the verge of a freakout. The bartender seemed to be watching us. Carson City, I thought. Twenty years.

I stepped on the merry-go-round and hurried around the bar, approaching my attorney on his blind side – and when we came to the right spot I pushed him off. He staggered into the aisle and uttered a hellish scream as he lost his balance and went down, thrashing into the crowd… rolling like a log, then up again in a flash, fists clenched, looking for somebody to hit.

Înmormântarea, de Slawomir Mrozek

Plimbîndu-mă, la un moment dat m-am alăturat unui cortegiu funerar. Oricum era mai bine decît să umblu de unul singur, fără nici un scop. Nu ştiam cine e mortul, dar nu conta. Noi, oamenii, formă'm cu toţii o mare familie.

Totuşi, ce-ar fi să întreb. Nici vecinul meu, din partea stîngă a cortegiului, nu ştia.
- Mă duc la curăţătoria chimică să-mi scot panta-lonii. Am văzut cortegiul şi, fiindcă seîndreptă în aceeaşi direcţie, m-am alăturat. Merg doar pînă la colţ, după care o cotesc.

Atunci l-am întrebat pe vecinul din dreapta:
- A cui e înmormîntarea?! De unde să ştiu, doar mor atîţia oameni. Banca se deschide abia la nouă, deci mai am timp.

Nici al treilea, care mergea la doi paşi în faţa mea, nu ştia să mă informeze.
- Eu nu-s de pe-aici. Sînt turist. Dar s-o întrebaţi pe doamna aceea cu voal negru, care merge în urma sicriului. Pare a fi văduvă şi ar trebui să ştie.

În acel moment a început să plouă şi m-am despărţit de cortegiu. De ce să mă plouă pentru cineva pe care oricum nu-l cunosc personal?


------------------------------------------------------
* A trecut încă o săptămână în care nu am citit nimic, nu am început nici o carte, darămite să termin una. Am apelat aşadar la unul din planurile de rezervă pentru ziua de miercuri, o povestire de Mrozek.

Catedrala, de Raymond Carver

În ultimul timp am citit foarte puţin. Ieri am terminat Catedrala, o colecţie de 12 nuvele ale lui Raymond Carver, o carte nominalizată la mai multe premii.

Nu m-a impresionat din cale afară, nu a avut povestiri extraordinare. Totuşi au avut o tensiune stranie aceste nuvele. Te aşteptai să apară ceva deoesebit, fantastic, ceva ca şi în nuvelele lu Poe (nuvele care îmi plac mai mult aş adăuga), dar nu se întâmplă nimic din afara acestei lumi. Totuşi era ceva ciudat. Atmosfera însăşi era ciudată.

De exemplu într-o povestire o familie cu doi copii se mută într-o pensiune. Femeia oaspete îi povesteşte gazdei cum soţul ei are un cal şi cum şi-a pierdut aproape toţi banii crescându-l şi pariind pe el. Dar calul nu a câştigat niciodată. Cei doi copii nu făceau nimic deosebit, doar baie în piscina de afară. Într-o seară cei din pensiune şi vecinii se îmbată iar soţul pasionat de cai se urcă pe o baracă şi vrea să sară în piscină. Se loveşte la cap. Nu ajunge. După câteva săptămi tăcute părăsesc pensiunea lăsând în urmă un căpăstru. Nu mai era interesat de cai. Nu mai era interesant de nimic.

În altele o femeie vinde vitamine, un om trăieşte de câţiva ani pe canapea, un copil este lovit de maşină de ziua lui în timp ce brutarul tortului său este nemulţumit că părinţii lui nu vin să ridice comanda.

Se poate citi, măcar două-trei povestiri pentru a înţelege mai bine stilul nuvelistului.

Un august pe un bloc de gheaţă

Aşa cum am promis, în prima dintre miercurile dedicate cărţilor voi prezenta o carte scrisă de maestrul Radu Cosaşu: Un august pe un blog de gheaţă. Cartea poate fi citită integral pe liternet dacă faceţi click aici.

Cartea prezintă paragrafe scurte, scrise pentru câteva zile din fiecare lună, începând din august ‘68 şi terminând în august '69. Unele sunt sub forma de ştiri, altele sub formă de jurnal dar şi ştirile legate de încercarea lui Donald Crowhurst de a face ocolul pământului. Despre Crowhurst puteţi citi şi aici, dar recomand cartea lui Cosaşu care conţine şi fragmente din jurnalul de bord.

Nu am reuşit să citesc întreaga carte dar vă voi prezenta câteva dintre paragrafele ei pentru a înţelege mai bine în ce constă:

August '68
30 :
La Paris, are loc Congresul Internaţional de magie - dacă asta-i mai lipsea omenirii în acest sfârşit de august.
Septembrie
10 :
Descopăr fotografia unui bătrân rabin măturând piatra funerară a mormântului lui Kafka; o lipesc pe perete, lângă poza lui Rebreanu.
Octombrie
25 :
Milioane de omizi japoneze ocupă calea ferată de la Kumi - întrerupând circulaţia o zi. Explicaţia nu poate fi decât poetică, metaforică - dar nu mă interesează. Eu vreau explicaţii ştiinţifice într-un secol ştiinţific, care a dezlegat până şi enigma care-l obseda pe Cervantes: de ce castorii îşi mănâncă testiculele în clipa când simt că au fost prinşi de vânătorii lor. Ce s-a întâmplat pe linia ferată de la Kumi - înţeleg: mai întâi trenurile au strivit sute de mii de omizi şi şinele au devenit alunecoase, pe urmă trenurile nu au mai circulat, pericolul deraierii fiind mare; s-au aruncat tone de insecticid pe şine, zadarnic, omizile vii nu se retrăgeau; atunci autorităţile au vărsat petrol şi i-au dat foc; omizile s-au speriat şi au dispărut. De câte ori autorităţile dau foc - înţeleg. Cum se ajunge la incendii între oameni - iar pricep. Dar de ce au invadat, omizile, linia ferată de la Kumi - nu-mi pot explica. Să existe o metafizică a omizilor? Să apară şi acolo fenomenul de iraţionalism în masă, să ne învârtim şi în lumea lor printre mistere? Asta ne mai lipsea.
Decembrie
25 :
În timp ce nevasta îmi încălzeşte cu propria-i răsuflare cizmele îngheţate peste noapte, eu mă întind bine pe blană (o pătură multicoloră confecţionată de orbii din Rio de Janeiro) şi hotărăsc că din '69 voi vâna altfel.
Martie '69
3 :
Îmi cumpăr ghete, - 338 lei perechea.
5 :
Mă uit îndelung la ghetele mele. Mă gândesc la cele scrise în urmă cu 16 ani. Caut în mine - uitarea. N-o găsesc. Ştiu foarte bine ce scriam acum 16 ani.
28 :
La New-York, femei-poliţişti (în civil) îl prind pe hoţul cu pantalon verde care fura în metrou pălăriile de vizon ale doamnelor. Bărbatul nu poate explica ce făcea cu pălăriile furate.
August '69
Cerbii sunt slăbiţi - constată un congres de biologi la Moscova. În pădurile Ucrainei cerbii sunt slăbiţi.
Oamenii sunt obosiţi, ce e oboseala? - se întreabă un congres psiho la Paris (psihologi, psihosomaticieni, psihiatri şi, fireşte, cardiologi).
De ce slăbesc cerbii? Din ce vine oboseala (la oameni)? Cerbii sunt obosiţi? Slăbiciunea lor vine din migrene? Există mai multe tipuri de oboseală (la oameni)? La cerbi există mai multe tipuri de slăbiciune? De ce sunt cerbii mai puţin viguroşi? Dar oboseala e legată de insomnie? Cerbii au insomnie? Insomnia are rădăcini în inconştient (la oameni). Cerbii au inconştient? Unii dintre cei fără somn sunt înfricoşaţi că somnul înseamnă moarte. Există unii cerbi fără somn? Poate că cerbii nu dorm şi de aceea slăbesc. Sunt oameni care suferă de boala numită de dr. Held "comportamentul cititorilor lui Le Monde". Ca să nu adoarmă, bolnavul se sileşte să citească toată noaptea Le Monde, de la articolul de fond până la ultima pagină, până la ştirea minusculă cu unul care s-a înecat într-un râu de munte. Nu, cerbii nu citesc Le Monde. Dar ce citesc? Din de ce slăbesc? De ce nu mai au putere?
Ipoteza cea mai serioasă, reţinută de biologi, e următoarea: cerbii slăbesc din cauză că în pădurile Ucrainei numărul lupilor scade. Nu mai are cine să-i atace, să-i sfâşie, să-i devoreze. Dacă nu-s lupi - de unde putere la cerbi? E logic. Pentru cerbi, cerbul nu e lupul cerbului.

Sputnik şi marea

Mai demult am scris despre o carte, La sud de graniţă, la vest de soare, aici.

De data asta am citit, cu destul de multă greutate, Iubita mea, Sputnik, de acelaşi autor, Haruki Murakami. Sputnik înseamnă în ruseşte tovarăş de călătorie. Nu e o carte foarte bună şi nici nu are un final la fel de reuşit ca şi cartea ce am menţionat-o mai sus. Ambiguitatea are unele limite iar stilul autorului nu îmi surâde atât cât să-i extind aceste limite. Hemingway în schimb...

Dar până acolo, un fragment din carte ce nu are legătură cu firul acţiunii: "Demult, la conferinţa de presă de la premiera filmului Hoarda sălbatică, regizat de Şam Peckinpah, o jurnalistă a ridicat mâna şi a întrebat pe un ton dur: „De ce-a trebuit să arătaţi atât de mult sânge în film?" Se pare că asta o durea pe ea cel mai tare. Ernest Borgnine, unul dintre actorii din distribuţie, i-a răspuns cu un aer încurcat: „Ştiţi, doamnă, când oamenii sunt împuşcaţi, sângerează". Filmul fusese făcut când războiul din Vietnam era în toi."

O altă carte, de data asta cu adevărat bună, pe care am citit-o a fost Bătrânul şi marea, de Hemingway. Mă simt nevoit să repet, o carte cu adevărat bună care prezintă o acţiune relativ simplă: un bătrân, pe mare, la pescuit. Şi totuşi ce frumos.

Am mai citit de Hemingway, mai demult, Adio, arme care mi-a plăcut chiar şi mai mult. Unul din scriitorii buni acest Hemingway. Îl recomand.

De duzina

De duzina (Pulp in original) este ultimul roman scris de Charles Bukowski.

Nick Belane este cel mai mare detectiv din LA care este insarcinat mai intai de Doamana Moartea sa verifice daca un tip este Celine (desi Celine fi trebuit sa aiba 100 de ani iar tipul arata de 40). Apoi de catre un sot gelos pentru a verifica daca sotia lui il insala iar Nick ii promite de fiecare data ca ii va prinde curul in pioneze lui Cindy (asta era sotia). De fiecare data ii promite ca ii prinde curul in pioneze. Mai vine si un imbalsamator de cadavre care ii cere sa il scape de o extraterestra pe nume Jeannie Nitro in timp ce un alt tip, cel care l-a recomandat de fapt tuturor celorlalti, ii cere sa gaseasca Vrabia Rosie.

Toate povestile se dovedesc a fi legate pana la urma dar nu povestile acelea fac cartea. Dialogurile o fac. Fiecare intrare in bar. Doua fragmente urmeaza si fac mai mult decat orice as putea povesti eu.

Imi amintesc si e posibil sa fi fost chiar ultimul bar din carte in care a intrat. Era impreuna cu Doamnea Moartea.
"- Ce s-a intamplat cu pleaopele tale? - l-a intrebat doamna Moartea
- Azi dimineata mi-a explodat bucataria...
- Si cum vei dormi in seara asta?
- Imi voi infasura capul intr-un prosop.
- Nu ai putea sa faci asta acum? - am intrebat.
- Pentru ce? - m-a intrebat
- Nu conteaza... - am spus si i-am platit. "

Sau intr-un alt bar cand chelnerita, mereu fara expresie, vine sa ii ia comanda:
"- Cu ce te servesc, draga? - a spus cu o voce scartaitoare
- Doua sticle de bere. Fara pahar.
- Doua beri, draga?
- Da.
- Ce tip?
- Ceva din China.
- Din China?
- Doua sticle de bere chinezeasca. Fara pahar.
- Pot sa te intreb ceva?
- Da.
- Vei bea tu singur berile astea doua?
- Asa ma astept.
- Atunci de ce nu o bei intai pe prima si apoi mai tarziu pe a doua? Asa va ramane rece.
- Dar vreu sa faca asta asa. Am motivele mele, prespun.
- Cand le afli sa mi le spui si mie daraga...
- De ce ar trebui sa ti le spun tie? Poate vreau sa le tin pentru mine.
- Stii ceva, gentleman? Nu avem obligatia sa te servim. Ne-am rezervat dreptul acesta.
- Imi spui ca nu ma serviti pentru ca am cerut doua sticle de bere chinezeasca si nu am explicat de ce?
- Nu am spus ca nu te servim. Am spus ca avem dreptul sa nu o facem.
- Uite, motivul principal este siguranta, o nevoie inconstienta de siguranta. Am avut o copilarie de cacat. Doau sticle vor umple un gol care trebuie umplut. Poate. Nu sunt sigur.
- Am sa iti spun ceva draga. Ce ai tu nevoie e un psihiatru.
- Foarte bine. Dar pana gasescu unul, poti sa imi aduci doua sticle de bere chinezeasca?
S-a apropiat un tip urias cu un sort alb murdar.
- Betty, care e problema?
- Tipul asta vrea doua sticle de bere chinezeasca. Fara pahar.
- Lasa-l, probabil asteapta un prieten Betty.
- Nu asteapta nici un prieten Blinky.
Blinky s-a uitat la mine. Alt tip gras si mare. Era ca doi tipi grasi si mari.
- Nu astepti un prieten? - m-a intrebat
- Nu - am raspuns
- Atunci de ce vrei doua sticle de bere chinezeasca?
- Ca sa le beau.
- N-am vazut niciodata asa ceva.
- De ce nu pot sa o fac? E impotriva legii?
- Nu, e doar rar, nimic mai mult.
- I-am spus deja ca are nevoie de un psihiatru - a spus Betty
Mi-am scos un trabuc si l-am aprins.
- Pute - spuse Blinky.
- Si excrementele tale - am spus eu.
- Ce?
- Adu-mi trei sticle de bere chinezeasca. Fara pahar."

I recommend.

Doua carti

19 trandafiri e ultima carte pe care am citit-o, carte scrisa de Mircea Eliade. Mi-a placut. O doza de misticism, actiune, filozofie, iar finalul, care de cele mai multe ori in astfel de carti nu spune nimic sau care daca spune, il spune prost, finalul de aici mi s-a parut a fi... echilibrat, cred ca asta e cuvantul.

Inca o chestie care mi-a placut aici a fost una dintre piesele de teatru scrise de catre unul din personaje. Epilogul acelei piese, in legatura stransa cu continutul ei, mi s-a parut extraordinar.

Povestiri (1990-1993) de Slawomir Mrozek. O colectie de povestiri foarte scurte, cele mai multe de o pagina doua, amuzante, surprinzatoare, bine scrise, absurde, despre partidul comunist, despre viata, si nu numai. Puteti vedea cateva mostre pe http://thian1899.site40.net in sectiunea carti.

Mie mi-au placut foarte mult.

Răcani, pifani şi veterani (Cum ne-am petrecut armata)

Păţaniile a douăzeci şi cinci de foşti răcani, între care Radu Paraschiovescu, Radu Naum, Adrian Georgescu, Cristian Tudor Popescu, Radu Cosaşu, Traian Ungureanu, Serban Foarta etc.

Fragment din amintirile lui Radu Paraschivescu:

„ … Revine acum în prim-plan locotenentul Gheorghe Găină, comandantul plutonului doi TR, miştocar flexibil şi acid, duşman neîmpăcat al paginii scrise, culegător înverşunat de peşcheşuri, gata să râdă nu doar de soldaţi, ci şi de colegii ofiţeri mai înceţi la minte, jemanfişist intratabil, buruienos la vorbă şi expert în mimarea răspunderii. Însă până şi lui Găină i s-a înfundat când ceasul rău l-a împins să facă o listă de TR-işti pentru nu mai ştiu ce muncă de prisos.

-Ia zi, nepoate, cum te cheamă?
-Loidl Martusik, a răspuns un băiat puhav şi greoi.
Găină s-a crispat uşor, dar n-a demobilizat.
-Zi-i pe litere, mânca-ţi-aş.-L-o-i… etc.
-Bun. Următorul.
-Csúpor Sándor (again!).
Locotenentul şi-a ridicat încet capul, suspectând o conspiraţie perversă. Privirea lui devenise avicolă de-a binelea.
-Pe litere. Ionescu sau Popescu nu putea să vă cheme, bă?
-C-s-ú… etc.
-Aşa. Mai departe. Zi-i, pulifrici.
-Pongracz-Stein Ferenc.
-Pe litere, a şoptit moale Găină, cu privirea lipită de foaie şi mestecându-şi falca.
-P-o-n… etc.

Locotenentul a scos o batistă cu care şi-a tamponat faţa. Hotărât lucru, armata nu era joacă de copii.
-Da. Următorul.
-Doritzky-Kreschmakt Engelbert.
-VINO-N MORŢII MĂ-TII ŞI TRECE-TE SINGUR PE LISTĂ, SĂ NU TE-OMOR CU MÂNA MEA!!! a urlat scos din minţi Găină, lămurit finalmente că ameninţările la adresa fiinţei naţionale nu erau vorbă goală …”.

Stire preluata de pe blogul lui Adrian Georgescu, aici.

Narcis

Tomul era fără copertă, dar reuşi să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o povestire despre Narcis.

Legenda lui Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumu­seţe într-un lac. Era atît de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă.

Dar nu aşa îşi încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci cînd a murit Narcis, au venit naiadele ― zeiţele izvoarelor şi ale pădurii ― şi au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.

― De ce plîngi? au întrebat naiadele.
― Plîng pentru Narcis, răspunse lacul.
― Ah, nu-i de mirare că plîngi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea.
― Dar Narcis era frumos? întrebă lacul.
― Cine altul poate şti mai bine decît tine? răspunseră, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.

Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un tîrziu, zise:
― Îl plîng pe Narcis, dar niciodată n-am ştiut că el era frumos. Îl plîng pe Narcis pentru că de fiecare dată cînd se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.

fragment dintr-o alta carte (alchimistul) in care se aminteste de cartea lui Oscar Wilde

Micul print

Astazi am citit micul print. Puteti sa il cititi aici: http://www.miculprint.go.ro/cuprins.html

Mie mi-a placut mult. Cand o voi vedea intr-o librarie o voi cumpara. Mi-ar place sa fac asta.

Cu urechile pe spate

La doua-trei vorbe spunea, imposibil de-nteles de ce si cu ce legatura, "cu urechile pe spate"...

Incepusem sa-i vorbesc despre poezie, ii si citeam niste versuri, la care ea, privind direct in halba de bere, imi raspunse: "Da.. Cu urechile pe spate!"

Am luat-o in brate si am sarutat-o pe fata ei rotunda si transpirata, apoi pe buzele de copil. "Cu urechile pe spate!", mi-a spus cand s-a desprins din bratele mele.

I-am spus ca sunt dispus sa ramanem prieteni si tot bla-bla-bla-ul care se spune in situatiile astea. Dupa ce-am terminat cu discursul meu stangaci si artificios, a tacut o vreme. Apoi a murmurat ceva ca pentru ea. "Ce-ai spus?", am intrebat-o, uitandu-ma cum se formeaza lacrimile in ochii ei fara gene. "Cu urechile pe spate...", a soptit din nou, strangand din umeri.


Bucati din Mircea Cartarescu, De ce iubim femeile. Nu are legatura cu cartea, nu comentez cartea. Cu urechile pe spate!

Procesul, de Kafka

"Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat"

Asta numesc eu un inceput Complet.

Cu toate ca nu ca nu mai e nevoie sa adaug nimic (inceputul e complet), iata un fragment, o povestire:

"Un paznic al porţii stă dinaintea Legii; la paznicul acesta vine un om de la ţară, să-i ceară îngăduinţa de-a pătrunde înăuntru. Dar paznicul îi spune că nu poate să-l lase să intre în clipa aceea. Omul chibzuieşte şi întreabă dacă i se va îngădui să intre mai târziu. „S-ar putea — spune paznicul — dar nu acum.”

Paznicul se dă la o parte din faţa porţii, deschisă ca totdeauna, iar omul se apleacă şi priveşte înăuntru. Paznicul vede ce face, rîde şi-i spune: „Dacă ţii atâta, intră, cu toată opreliştea mea. Dar să nu uiţi că eu sunt puternic. Şi cu toate astea, nu sunt decât ultimul dintre paznici. La uşa fiecărei încăperi ai să găseşti paznici din ce în ce mai puternici; începând de la al treilea, nici eu nu mai sunt destul de tare ca să le pot suporta privirea.” Omul nu se aşteptase la asemenea stavilă, se gândise că Legea trebuia să fie îngăduită tuturor, întotdeauna, dar acum, cătînd mai bine la paznicul porţii, la haina lui de blană, la nasul lui ascuţit, la barba lui neagră, rară şi lungă, ca de tătar, se hotărăşte să aştepte totuşi până când i se va da voie să intre. Paznicul îi dă un scăunel şi-i îngăduie să se aşeze lângă poartă.

Omul rămâne acolo, ani îndelungaţi. Şi face tot mai multe încercări ca să capete îngăduinţa de a intra, şi-l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui. Paznicul îl supune uneori la mici interogatorii, îl întreabă despre satul lui şi despre multe altele, dar toate nu sunt decât întrebări indiferente, aşa cum pun domnii cei mari, iar la sfîrşit îi spune mereu, invariabil, că nu-l poate lăsa să intre. Omul, care şi-a luat din belşug tot felul de provizii pentru călătoria lui, foloseşte tot, oricât de preţios ar fi, ca să-l mituiască pe paznic. Şi paznicul porţii ia tot, dar spunându-i: „Iau numai ca să nu te poţi tu gândi că ai neglijat ceva”.

Şi-n decursul anilor acelora îndelungaţi, omul nu încetează o clipă să-l observe pe paznic. Şi-i uită pe ceilalţi paznici, şi i se pare că primul este singurul care-l împiedică să pătrundă în Lege. Şi-n primii ani blesteamă cu glas tare cruzimea soartei; iar mai târziu, când îmbătrâneşte, mormăie doar. Şi cade în mintea copilăriei; iar fiindcă în lungul anilor l-a cercetat atât pe paznic încât îi cunoştea şi puricii din blană, îi roagă până şi pe purici să-l ajute ca să-l înduplece pe paznic.

Până la urmă, vederea îi slăbeşte şi el nu mai ştie dacă se întunecă în preajmă cu adevărat sau dacă îl înşală ochii, par atunci desluşeşte în beznă licărirea unei lumini care răzbate prin porţile Legii.

De-acum, nu mai are mult de trăit. Iar înainte de-a muri, toate i se îmbulzesc în creier ca să-l silească să pună o întrebare pe care n-a mai pus-o încă niciodată paznicului. Şi, nemaiputînd să-şi ridice trupul înţepenit, îi face semn paznicului să se apropie. Iar paznicul porţii se vede silit să se aplece foarte tare spre el, căci acum statura lui şi a omului sunt foarte deosebite. „Ce mai vrei să ştii? Îl întreabă paznicul porţii; tare mai eşti nesăţios!” „Dacă toţi oamenii caută să cunoască Legea, spune omul, cum se face că de-atâta amar de vreme nimeni în afară de mine nu ţi-a mai cerut să intre?” Paznicul porţii vede că omul e la capătul zilelor şi vrând ca vocea să mai ajungă până la timpanul mort, îi urlă în ureche: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, şi o încui.” "

Recomand.

Haruki Murakami - La sud de granita, la vest de soare

Nu stiu cum sunt altii dar mie imi aduce aminte de 2046. 2046 e un loc al amintirilor pierdute. 2046 e un loc in care nu se schimba nimic. 2046. 2046. Un fel de recurenta, din-aia nesanatoasa.

La sud de granita e o melodie de Nat King Cole pe care o ascultau doi copii de 12 ani. "Era un cantec despre Mexic dar la vremea aceea habar nu aveau despre ce e vorba. Cuvintele "la sud de granita" aveau o rezonanta ciudata, atragatoare. Ori de cate ori ascultau melodia, erau convinsi ca trebuie sa fie ceva minunat la sud de granita."

La vest de soare... aici intervine isteria siberiana. Stii?
"Afecteaza taranii din Siberia, incearca sa-ti imaginezi. Esti taran..."
Incerci? asa...
"Esti taran si locuiesti singur in pustietatea siberiana" "In fata ochilor nu vezi altceva decat intinderi de pamant. La nord, orizontul, la est, orizontul, la sud, orizontul si la vest cam acelasi lucru. Nimic altceva." "In fiecare dimineata cand rasare soarele te duci sa muncesti pe camp. Cand ajunge deasupra capului tau, faci pauza de masa. Cand apune soarele, te duci acasa si te culci." "Imagineaza-ti ca esti un asemenea taran"
Iti imaginezi? asa...
"Si intr-o zi moare ceva din interiorul tau. Ceva, oricum. Te uiti la soare cum rasare in fiecare zi, traverseaza cerul, apune si ceva din interiorul tau se rupe si dispare. Arunci plugul si, cu capul gol de orice gand, o iei spre apus. Te indrepti spre un teren care se afla la vest de soare. Mergi si mergi de parca ai fi nebun, zi de zi, fara sa bei sau sa mananci, pana te prabusesti si mori. Aceasta este isteria siberiana."

La inceput e o carte lenta, linistita, cu siguranta lipsita de gandul la acel "ceva" care moare in interiorul tau, dar pe final, devine mai alerta, usor confuza atunci cand incep sa se inchege piesele, suficient cat sa nu formeze un puzzle complet, suficient cat sa ai un sentiment ca nu ti-ai pierdut timpul, sentiment pe care l-ai fi avut de altfel daca ai fi renuntat la carte pe la jumatate, sa zicem.

Timpul nu a fost pierdut cu amintiri pierdute. "Mi-am ingropat fata in palme. Ploaia cadea, linistit, in ocean. Un ocean imens si nu o vedea nimeni. Ploaia lovea suprafata oceanului, dar nici macar pestii nu isi dadeau seama ca ploua."

Dar daca nu vine nimeni sa ma bata pe umar in intunecimea asta?

Recomand.

Dan Sijie's Balzac and the Little Chinese Seamstress

What do you know about the Cultural Revolution? Is it said that "not a single event in human history seems to bear much resemblance to what went on during the chaos of the Cultural Revolution".

It begun in 1966 and a couple of years later the "Down to the Countryside movement" begun. Young "intellectuals" (actually recently graduated middle school students) were ordered to go to the countryside as a process of re-education.

This is the background, comprehensively (in a light way) described in the novel.

What else do we have? We have a little chinese seamstress and, the most important thing, we have Balzac telling her something.


I recommend