Lovitura fatală nu a venit. Mai târziu și
-ar fi dorit să-i fi venit, dar, bineînțeles, era deja prea târziu.
Totul a început firesc, ca în orice după amiază plăcută, cu un nemaipomenit pui de somn. L-a luat pe nerăsuflate de cum s-a tolănit în pat.
Dar, ca orice pui de somn, a fost scurt, cu vise trecătoare ca și el. Pe urmă se pomeni din nou în capul oaselor cu toată neliniștea de adineaori și, pe deasupra, murdar din cap până-n picioare cu funingine și cine mai știe, dracu știe, ce. Ar fi vrut să își aducă aminte, numai Dumnezeu știe cât ar fi vrut să își aducă aminte, dar atât de doritul pui de somn în loc să îi șteargă neliniștea, sau măcar sa i-o aline un pic, i-a încețoșat doar amintirile. Cu toate astea nu l-a regretat. Nu regreta niciodată un pui de somn. Se gândea că avea oricum suficiente regrete, și prea putine bucurii, dacă mi-e îngăduit să adaug, deși el nu ar fi recunoscut asta niciodată.
Să se spele îi era lene, mai ales că ii era foame. Știind că oricum trebuia să le facă pe amândouă se repezi la frigider ca un flămând, lăsând nespălatul să se îmbăieze cu burta plină puțin mai tarziu.
Și dormit, și mâncat, și curat, s-ar fi părut că totul îi merge ca pe roate eroului nostru, dar neliniștea era acolo și duelul tot avea să vină.
Era un laș și nu îi era frică s-o arate dar, vrând nevrând, o iubea, și tot vrând nevrând se trezi în situația asta, când cel mai mult ar fi vrut să se trezească dintr-un pui de somn, sau să ia, da, mai ales să ia, unul.
Nu era pregatit. Oricine cu o minte, sau măcar o inimă, ar fi de acord. Nici el nu știa ce îi tine lașitatea subjugată.
Se pomeni pe câmp îmbrăcat ridicol. În cămașă maro și pantaloni verzi. Ar fi trebuit să vedeți multimea. Nimeni nu știa ce caută acolo.
Încurcase iar, Doamne, pentru a câta oară, locul duelului. Lașitatea nu îl lăsase baltă, îi era încă prietenul lui cel bun.
Se întoarse acasă. Seara va dormi, după ce va fi mâncat, iar apoi va dejuna după ce se va fi trezit. Fără rost, își zise amestecând ouăle pentru a face omleta perfectă.
