Avem o porţiune de gazon unde se joacă nişte copii, măcar trei, cu o minge. Personajul, nostru îi vom spune Afirt pentru a nu dezvălui totul, se plimbă cu un aer tâmp, cu mâinile la spate. mai loveşte cu piciorul în vreo piatră, se mai uită la soare, zâmbeşte, îşi bagă capul în pământ, tasează iarba, chestii din astea. Scena nu trebuie să fie continuă ci uşor sacadată, cu un aer de film vechi, gen Charlie Chaplin. Chiar Afirt al nostru ar putea fi un fel de Charlie Chaplin, dar unul mai înalt.
La un moment mingea copiilor ajunge la picioarele lui. Nu o loveşte cu piciorul, ci se apleacă şi o ia, dar fără a-şi îndoi genunchii (Pe filmările lui Sile există scena asta, e o scenă bună). Ia mingea cu ambele mâinii şi le-o aruncă, cu pământul.
Tăiem brusc de la Afirt şi ne vedem de altceva pană pe la jumătatea episodului. Rămâne de văzut de ce ne vedem. La jumătatea episodului, mutăm pe Afirt care se află în faţa unui pupitru cu o hârtie uşor mototolită în mână. Îşi drege glasul şi începe:
Cra...Cra...
Corbul zbura...
Alerg prin padurea-necata in ceata.
Ii simt mirosul putred ce imi provoaca greata,
E-n urma mea,ma haituie-ntruna
Si calea n-o vad caci ascunsa e luna
Prin norii cei grei ce par a cadea odata cu ploaia marunta
Si urletul fiarei din nou ma-nspaimanta.
Cra...Cra...
Corbu-astepta...
M-afund incet prin desisul padurii
Simt sangele-mi cugrand prin coltul gurii
Si-n pieptul meu arde o rana adanca
Ingenuncheat zac in noroi lang-o stanca;
Mocirla e rece si suflu-mi ingheata
Si totusi e bine ca sunt inca-n viata
Din nou ma ridic si-ncerc a fugi.
Doi ochi ma tintesc ca niste faclii
E fiara nebuna,din nou m-a gasit.
Nu pot sa mai lupt,sunt prea obosit
Si frica imi trece,ma simt linistit
Din man-arunc jos taiosul cutit.
Pe fiara aceasta nu vreau s-o ucid
Si ochii-i inchid...
Cra...Cra...
Corbul manca.
Ne vedem din nou de treabă.
La sfârşitul episodului vom avea nevoie de un costum de corb uriaş. Corbul îl va înghiţi pe Afirt.
Wednesday, April 2, 2014
Thursday, March 13, 2014
Liberul arbitru
- Știi ce am realizat după meciul de aseară Bolkvadze?
- Aș vrea să știu. A fost un meci bun?
- Asta rarerori e important... arbitrii, toți arbitrii ar trebui închiși
- Chiar toți Stankevicius? Nu crezi că ești cam aspru?
- Bine, fie! Toți în afară de unul.
- Unul? Și ce-o să facă de unul singur?
- Ce vrea el.
- Aș vrea să știu. A fost un meci bun?
- Asta rarerori e important... arbitrii, toți arbitrii ar trebui închiși
- Chiar toți Stankevicius? Nu crezi că ești cam aspru?
- Bine, fie! Toți în afară de unul.
- Unul? Și ce-o să facă de unul singur?
- Ce vrea el.
Tuesday, November 5, 2013
Excursie valenciană
Aveam un plan ascuns, același plan fățiș al unor prieteni: o săptămână în Valencia. Desecretizarea a avut loc la aeroport sub forma unei suprize.
La ieșirea din metroul luat de la aeroport am fost întâmpinați de niște plamieri adevărați. Vrând nevrând mintea mi-a zburat la Timișoara și al ei (și al nostru) primar Nic Robu. Acolo, acasă, palmierii pitici erau deja la adăpost de vremea toamnei. La hotel am avut puțin de furcă cu mașinăria ce elibera cartela de intrare dar cu răbdare, mai multă sau mai puțină, și perseverență am dovedit-o, cum le dovedim pe toate. Camerele, diferite dacă le luai una câte una, erau speciale, noi cu Tutankamon, iar ei cu India.
Orașul are de toate: centru vechi cu clădiri istorice, biserici vechi, cetăți, turnuri, muzee și străzi pietonale; Ciudad de las Artes y las Ciencias, un oraș în oraș cu arhitectură futuristă cu operă, muzeu de știință, cinema și oceanograf; bioparc cu faună africană; grădină botanică; poduri felurite, parcuri și străzi largi cu scuaruri între sensuri, scuaruri cu trotuare și piste de biciclete; marea, în care te poți scălda chiar și în mijlocul lui octombrie (plaja în sine și casele mi-au adus aminte Scarface).
Piesa de căpătâi e parcul care traversează orașul. O capodoperă. Nouă kilometri de verdeață pe fosta albie a râului Turia cu terenuri de fotbal, rugby, tenis, baseball, cu locuri de joacă, fântâni și multă iarbă. Locație ideală pentru plimbări, jogging sau biciclete și accesibilă din orice punct al orașului. Orice oraș ar trebui să aibă așa ceva.
Marea ne-a chemat și în ultima zi și ne-am dus la ea cu tot cu bagaje. Pe drumul către aeroport am făcut un popas și am mâncat lângă Mestalla, în zona campusului, la 100 Montaditos pentru a doua oară în acea săptămână. Fanii ocupaseră deja terasele din zonă pentru a se îmbărbăta înainte de meci, căci să tot fi fost cu două ore înainte de începerea jocului. Atmosfera era plăcută cum fusese toată săptămâna în Valencia.
Am ajuns acasă fără incidente la aproape două ore după miezul nopții. Parcă îmi și era deja dor.
Mi-a plăcut mult Spania dar iubesc România.
La ieșirea din metroul luat de la aeroport am fost întâmpinați de niște plamieri adevărați. Vrând nevrând mintea mi-a zburat la Timișoara și al ei (și al nostru) primar Nic Robu. Acolo, acasă, palmierii pitici erau deja la adăpost de vremea toamnei. La hotel am avut puțin de furcă cu mașinăria ce elibera cartela de intrare dar cu răbdare, mai multă sau mai puțină, și perseverență am dovedit-o, cum le dovedim pe toate. Camerele, diferite dacă le luai una câte una, erau speciale, noi cu Tutankamon, iar ei cu India.
Orașul are de toate: centru vechi cu clădiri istorice, biserici vechi, cetăți, turnuri, muzee și străzi pietonale; Ciudad de las Artes y las Ciencias, un oraș în oraș cu arhitectură futuristă cu operă, muzeu de știință, cinema și oceanograf; bioparc cu faună africană; grădină botanică; poduri felurite, parcuri și străzi largi cu scuaruri între sensuri, scuaruri cu trotuare și piste de biciclete; marea, în care te poți scălda chiar și în mijlocul lui octombrie (plaja în sine și casele mi-au adus aminte Scarface).
Piesa de căpătâi e parcul care traversează orașul. O capodoperă. Nouă kilometri de verdeață pe fosta albie a râului Turia cu terenuri de fotbal, rugby, tenis, baseball, cu locuri de joacă, fântâni și multă iarbă. Locație ideală pentru plimbări, jogging sau biciclete și accesibilă din orice punct al orașului. Orice oraș ar trebui să aibă așa ceva.
Marea ne-a chemat și în ultima zi și ne-am dus la ea cu tot cu bagaje. Pe drumul către aeroport am făcut un popas și am mâncat lângă Mestalla, în zona campusului, la 100 Montaditos pentru a doua oară în acea săptămână. Fanii ocupaseră deja terasele din zonă pentru a se îmbărbăta înainte de meci, căci să tot fi fost cu două ore înainte de începerea jocului. Atmosfera era plăcută cum fusese toată săptămâna în Valencia.
Am ajuns acasă fără incidente la aproape două ore după miezul nopții. Parcă îmi și era deja dor.
Mi-a plăcut mult Spania dar iubesc România.
Tuesday, June 4, 2013
American Idiot (Titirezul din Taine)
Am de făcut o mărturisire. Eu am fost. Tocmai ce se încheiase ziua copiilor.
Friday, May 17, 2013
Din suflet
Și te întorci acasă de la lucru sau de oriunde și te crezi obosit, căci ce treabă ai făcut, și abia aștepți să îți bagi mașina în curte și să intri în casă. Și trebuie să aștepți după el pentru că trage de timp cât poate, pentru că e tot timpul ce îl are cu tine. Și el încearcă. Încearcă. Și tu îl strigi. Și el te evită. Dar întotdeauna se întoarce. Dacă întârzie prea mult te cheamă să îi deschizi. Și tu revii. Când îl auzi, căci ce știi tu când nu îl auzi... Dacă uiți îți spui că ai uitat nu că ești rău. Ce să îți spui. Ca într-o dimineață când nu îl aștepți să revină în curte. O să îi deschidă altcineva, se descurcă el... De parcă îi place să îi deschidă altcineva. De parcă zăbovește pentru că vrea să îi deschidă altcineva. Căci îi place să îl aștepți. Să stai cu el. Și îți spui că îți vei face timp. Cândva. Îți vei face. Da... îți vei face...Și acum îți toți repeți... Dar el trebuie să știe. El trebuie să fi știut toate astea. Trebuie să fi știut. Trebuie să fi fost mai deștept decât tine căci își făcea mereu timp pentru tine. Și e numai vina ta dacă ai dubii dacă a știut că l-ai iubit.
Of Johnnny... Cel mai tare câine dintotdeauna...
Of Johnnny... Cel mai tare câine dintotdeauna...
Sunday, November 18, 2012
Amintire
însemnare din 17 noiembrie 2005
În autobuz o femeie și un copil se înțelegeau prin semne. Păreau oameni buni.
În autobuz o femeie și un copil se înțelegeau prin semne. Păreau oameni buni.
Sunday, November 6, 2011
Circuit Radna - Casoaia pe bicicletă
Am încercat să facem traseul Radna - Șoimoș - Casoaia - Cladova - Radna de pe această hartă (http://www.bikemap.net/route/
Ce am făcut noi, în caz că vom mai vrea pe viitor, a fost asta:
De la mănăstire de la Radna am luat-o spre cetate, am făcut stânga înainte pârâul Șoimoș și am mers pe lângă el o bună parte din drum, prin sat, iar apoi pe un drum forestier. A început cățărarea și am început să facem popasuri tot mai dese. Am mers până drumul s-a transformat într-un T, de la care am luat-o la dreapta, și de acolo a devenit totul tot mai greu. Mai apoi a apărut traseul cu dungă albastră, pe care ca să îl urmăm am fost nevoiți să facem o întoarcere de mai mult de 100 de grade, dar l-am urmat. Am tot întețit popasurile. Pe alocuri am fost nevoiți să coborâm sau să urcăm pe lângă bicicletă în mare parte din cauza pantei dar și a frunzelor în exces și a lemnelor uscate ascunse sub ele. Pe Dan îl jenau în mod evident coborârile. Pe mine cățărările. Tot urmând traseul bandă albastră am ajuns la o trecere de pârâu la care am făcut stânga, pe un drum normal, în sfârșit, și apoi ținând drumul am ajuns la complexul Casoaia.
De la Casoia știam că trebuie să o luăm spre Cladova. Asta se făcea prin traseul marcat cu punct/cerc galben. Cred că ruta de pe bikemap nu a fost făcută pe punctul galben. Am urcat din greu pe jos o pantă infernală cam 1km, și apoi în valuri, ba pe bicicletă, ba pe ea, ba în coborâre, ba în urcare, încă vreo 2-3 km, dominați covărșitori de opriri de trageri de sufluri. După acești 4 km îngrozitori, aproape de-a dreptul prin pădure, am scăpat de punctul galben și au mai fost cam 12 km de coborâre ușoară pe drum forestier până la Cladova. Acolo am oprit la un magazinul local pentru două beri și un suc. De acolo încă 10 km de șosea înapoi la mănăstire. Dan nu mai putea să schimbe foaia care îi rămăsese pe cea mai mică dintre ele și asta i-a micșorat vizibil atât viteza de coborâre, care oricum nu era punctul lui forte, dar și viteza de rulare. Max a căzut dar singurul contact a fost între un lemn și cască (ar trebui să ne luam și noi ceilalți, noi ceilalți care nu avem) și a scăpat nevătămat.
45 de kilometri, aproximativ 6 ore. Totul s-a încheiat cu o cină îndestulătoare la restaurant în Lipova.
Ce am făcut noi, în caz că vom mai vrea pe viitor, a fost asta:
De la mănăstire de la Radna am luat-o spre cetate, am făcut stânga înainte pârâul Șoimoș și am mers pe lângă el o bună parte din drum, prin sat, iar apoi pe un drum forestier. A început cățărarea și am început să facem popasuri tot mai dese. Am mers până drumul s-a transformat într-un T, de la care am luat-o la dreapta, și de acolo a devenit totul tot mai greu. Mai apoi a apărut traseul cu dungă albastră, pe care ca să îl urmăm am fost nevoiți să facem o întoarcere de mai mult de 100 de grade, dar l-am urmat. Am tot întețit popasurile. Pe alocuri am fost nevoiți să coborâm sau să urcăm pe lângă bicicletă în mare parte din cauza pantei dar și a frunzelor în exces și a lemnelor uscate ascunse sub ele. Pe Dan îl jenau în mod evident coborârile. Pe mine cățărările. Tot urmând traseul bandă albastră am ajuns la o trecere de pârâu la care am făcut stânga, pe un drum normal, în sfârșit, și apoi ținând drumul am ajuns la complexul Casoaia.
De la Casoia știam că trebuie să o luăm spre Cladova. Asta se făcea prin traseul marcat cu punct/cerc galben. Cred că ruta de pe bikemap nu a fost făcută pe punctul galben. Am urcat din greu pe jos o pantă infernală cam 1km, și apoi în valuri, ba pe bicicletă, ba pe ea, ba în coborâre, ba în urcare, încă vreo 2-3 km, dominați covărșitori de opriri de trageri de sufluri. După acești 4 km îngrozitori, aproape de-a dreptul prin pădure, am scăpat de punctul galben și au mai fost cam 12 km de coborâre ușoară pe drum forestier până la Cladova. Acolo am oprit la un magazinul local pentru două beri și un suc. De acolo încă 10 km de șosea înapoi la mănăstire. Dan nu mai putea să schimbe foaia care îi rămăsese pe cea mai mică dintre ele și asta i-a micșorat vizibil atât viteza de coborâre, care oricum nu era punctul lui forte, dar și viteza de rulare. Max a căzut dar singurul contact a fost între un lemn și cască (ar trebui să ne luam și noi ceilalți, noi ceilalți care nu avem) și a scăpat nevătămat.
45 de kilometri, aproximativ 6 ore. Totul s-a încheiat cu o cină îndestulătoare la restaurant în Lipova.
Sunday, October 16, 2011
Coke Will Have To Go
Consumul de cola a scăpat iar de sub control. Inevitabil.
Acu vreo patru ani încercasem să reduc consumul de cola și reușisem, vorba aia reușisem, să ajung la o săptămână cu doar, aceeași vorbă, 3 litri de cola. Nu fiece săptămână, doar una, o dată, o dată și atât, experimentul fiind prezentat aici. Erau niște vremuri când aveam și comentarii la posturi.
Anul trecut, tot toamna, am fost mai îndrăzneț. Am reușit 30 de zile fără cola, deloc deloc. Pe la mijlocul acestei perioade postasem asta. Au trecut cumva acele zile și apoi am uitat de ce făcusem toată treaba. Nici acum nu mai îmi amintesc.
Și am revenit, pe la jumate de litru spre mai mult pe zi, ca întotdeauna, căci mai puțin e inutil și nu îți aduce prea multă satisfacție. Până nu bei primul pahar nici nu îți dai seama ce pierzi. Dar să bei un pahar și apoi să nu mai poți bea unul care să îl întregească pe precedentul e un chin. Pesemne așa trebuie să se fi simțit și Tantal, sau cine știe, să se simtă și acum.
Așadar planurile sunt mari din nou. Ultimele mele patru doze de cola zac în portbagaj, rămășițe ale mai multor six packuri minunate, și odată consumate și acestea nutresc speranța că nu îmi voi mai procura altele un timp îndelungat.
Totul pentru că mă cam dor încheieturile, genunchii și oasele dintre ele în timp ce alerg și trebuia scos un țap ispășitor. Fiecare cu motivele lui.
Acu vreo patru ani încercasem să reduc consumul de cola și reușisem, vorba aia reușisem, să ajung la o săptămână cu doar, aceeași vorbă, 3 litri de cola. Nu fiece săptămână, doar una, o dată, o dată și atât, experimentul fiind prezentat aici. Erau niște vremuri când aveam și comentarii la posturi.
Anul trecut, tot toamna, am fost mai îndrăzneț. Am reușit 30 de zile fără cola, deloc deloc. Pe la mijlocul acestei perioade postasem asta. Au trecut cumva acele zile și apoi am uitat de ce făcusem toată treaba. Nici acum nu mai îmi amintesc.Și am revenit, pe la jumate de litru spre mai mult pe zi, ca întotdeauna, căci mai puțin e inutil și nu îți aduce prea multă satisfacție. Până nu bei primul pahar nici nu îți dai seama ce pierzi. Dar să bei un pahar și apoi să nu mai poți bea unul care să îl întregească pe precedentul e un chin. Pesemne așa trebuie să se fi simțit și Tantal, sau cine știe, să se simtă și acum.
Așadar planurile sunt mari din nou. Ultimele mele patru doze de cola zac în portbagaj, rămășițe ale mai multor six packuri minunate, și odată consumate și acestea nutresc speranța că nu îmi voi mai procura altele un timp îndelungat.
Totul pentru că mă cam dor încheieturile, genunchii și oasele dintre ele în timp ce alerg și trebuia scos un țap ispășitor. Fiecare cu motivele lui.
Wednesday, October 12, 2011
Cinci filme
Bune toate cinci. În ordine aleatoarie:
London Boulevard - Colin Farrell în încă unul din rolurile bune. Nu e In Bruges, dar filmul nu e o comedie. Keira dezamăgește un pic, nu atât prin personaj cât prin înfățișare. El proaspăt ieșit din închisoare nu reușește să se ferească de vechii prieteni. Ea vedetă de film ce are nevoie de protecție împotriva fotografilor insistenți. Mi-a plăcut.
Hanna - O fetiță este crescută până 16 ani pentru a se apăra și pentru a ucide, undeva la rece, să zicem Siberia. Adolescenta din ea, sătulă de singurătate, vrea să vadă lumea. Și tot felul de agenți o caută pentru a o ucide căci fetița are ceva aparte. Un action movie mai altfel. De la Joe Wright, cel ce făcut Pride & Prejudice, Atonement, The Soloist și va face Anna Karenina în 2012.
Paper Man - Un scriitor care nu se prea descurcă cu scrisul. Mai are pe deasupra și un prieten imaginar (Captain Excellent) și alte probleme de genul. Se retrage într-un mic orășel pentru a-și mai încerca norocul cu o nouă carte. Acolo se împrietenește cu o neașteptat de atrăgătoare adolescentă, Emma Stone, care are la rândul ei nenumărate probleme. Un film extraordinar.
We're No Angels - De Niro și Sean Penn scapă oarecum accidental din închisoare și se ascund într-o mănăstire fiind confundați cu niște preoți. O comedie ușoară și plăcută pentru o seară liniștită de toamnă. În plus, poate Demi Moore la cel mai bun rol al ei, unul secundar, dar bun deopotrivă.
Thor - Un fun movie reușit. Neașteptat de reușit. Cu un regizor atipic pentru un asemenea gen de film, Kenneth Branagh, specializat în ecranizări după piese de Shakespeare, cel puțin patru am numărat eu, și cunoscut, sau ar trebui să fie cunoscut, pentru Frankenstein, unde a jucat și rolul doctorului cu același nume. Am găstit filmul mult mai distractiv decât blockbuster-ele obișnuite. De precizat că Natalie e din nou peste Keira.
London Boulevard - Colin Farrell în încă unul din rolurile bune. Nu e In Bruges, dar filmul nu e o comedie. Keira dezamăgește un pic, nu atât prin personaj cât prin înfățișare. El proaspăt ieșit din închisoare nu reușește să se ferească de vechii prieteni. Ea vedetă de film ce are nevoie de protecție împotriva fotografilor insistenți. Mi-a plăcut.
Hanna - O fetiță este crescută până 16 ani pentru a se apăra și pentru a ucide, undeva la rece, să zicem Siberia. Adolescenta din ea, sătulă de singurătate, vrea să vadă lumea. Și tot felul de agenți o caută pentru a o ucide căci fetița are ceva aparte. Un action movie mai altfel. De la Joe Wright, cel ce făcut Pride & Prejudice, Atonement, The Soloist și va face Anna Karenina în 2012.
Paper Man - Un scriitor care nu se prea descurcă cu scrisul. Mai are pe deasupra și un prieten imaginar (Captain Excellent) și alte probleme de genul. Se retrage într-un mic orășel pentru a-și mai încerca norocul cu o nouă carte. Acolo se împrietenește cu o neașteptat de atrăgătoare adolescentă, Emma Stone, care are la rândul ei nenumărate probleme. Un film extraordinar.
We're No Angels - De Niro și Sean Penn scapă oarecum accidental din închisoare și se ascund într-o mănăstire fiind confundați cu niște preoți. O comedie ușoară și plăcută pentru o seară liniștită de toamnă. În plus, poate Demi Moore la cel mai bun rol al ei, unul secundar, dar bun deopotrivă.
Thor - Un fun movie reușit. Neașteptat de reușit. Cu un regizor atipic pentru un asemenea gen de film, Kenneth Branagh, specializat în ecranizări după piese de Shakespeare, cel puțin patru am numărat eu, și cunoscut, sau ar trebui să fie cunoscut, pentru Frankenstein, unde a jucat și rolul doctorului cu același nume. Am găstit filmul mult mai distractiv decât blockbuster-ele obișnuite. De precizat că Natalie e din nou peste Keira.
Friday, October 7, 2011
Despre blog, Faulkner și alte lucruri
Iata că a mai trecut o altă perioadă secetoasă pe acest blog. Au mai fost și vor mai fi (vezi aici). Bunul fierar a spus, în urmă cu nu mult timp, că nu contează numărul cititorilor ci calitatea lor. Măcar cititorii să fie de calitate dacă altceva nu e.
De curând citesc William Faulkner, Lumină de august. Vorba vine de curând. M-am apucat de ea, ca un făcut, la sfârșitul lui august, în concediu, în Cipru. Încă nu am terminat-o, dar am scuzele mele. Și o să spun și de ce. Îmi vine greu. Îmi place ce se scrie dar am impresia că nu înțeleg mare lucru. Nu am mai întâmpinat asemena dificultăți de la o carte de-a lui Joyce și, cred, una de-a lui Claude Simon. Pe când la Joyce poate erau tot felul de referințe dubioase, gen Fellini, pe celălalt, pe Claude Simon (se prea poate să fi fost alt laureat Nobel) pur și simplu nu l-am ințeles. Ei bine la Faulkner e cu totul altceva, căci îmi place să-l citesc, e altfel. Mare scriitor Faulkner.
Să dau un citat, care îmi place și care se înțelege. Numai pentru citatul ăsta merită citit.
"[Lena] Dormea într-o magazie din spatele casei. Avea o fereastră pe care se învăţase să o deschidă în întuneric fără să facă nici un zgomot, deşi la început în camera aceea dormea nepotul ei cel mai mare şi apoi doi din cei mai mari şi apoi trei. Locui acolo vreme de opt ani înainte de a deschide fereastra pentru prima dată. Şi nu o deschise nici de vreo douăsprezece ori înainte de a-şi da seama că n-ar fi trebuit s-o deschidă deloc. îşi zise, «Asta mi-a fost norocul.»
Cumnata îi spuse fratelui. Atunci băgă şi el de seamă că Lena se schimbase la trup, ceea ce ar fi trebuit să observe mai de multă vreme. Era un om aspru."
De curând citesc William Faulkner, Lumină de august. Vorba vine de curând. M-am apucat de ea, ca un făcut, la sfârșitul lui august, în concediu, în Cipru. Încă nu am terminat-o, dar am scuzele mele. Și o să spun și de ce. Îmi vine greu. Îmi place ce se scrie dar am impresia că nu înțeleg mare lucru. Nu am mai întâmpinat asemena dificultăți de la o carte de-a lui Joyce și, cred, una de-a lui Claude Simon. Pe când la Joyce poate erau tot felul de referințe dubioase, gen Fellini, pe celălalt, pe Claude Simon (se prea poate să fi fost alt laureat Nobel) pur și simplu nu l-am ințeles. Ei bine la Faulkner e cu totul altceva, căci îmi place să-l citesc, e altfel. Mare scriitor Faulkner.
Să dau un citat, care îmi place și care se înțelege. Numai pentru citatul ăsta merită citit.
"[Lena] Dormea într-o magazie din spatele casei. Avea o fereastră pe care se învăţase să o deschidă în întuneric fără să facă nici un zgomot, deşi la început în camera aceea dormea nepotul ei cel mai mare şi apoi doi din cei mai mari şi apoi trei. Locui acolo vreme de opt ani înainte de a deschide fereastra pentru prima dată. Şi nu o deschise nici de vreo douăsprezece ori înainte de a-şi da seama că n-ar fi trebuit s-o deschidă deloc. îşi zise, «Asta mi-a fost norocul.»
Cumnata îi spuse fratelui. Atunci băgă şi el de seamă că Lena se schimbase la trup, ceea ce ar fi trebuit să observe mai de multă vreme. Era un om aspru."
Subscribe to:
Posts (Atom)