Adevărul e că de fiecare dată când îl văd îmi creşte inima. Nu am văzut multe la viaţa mea dar pe el l-am văzut de multe ori şi de fiecare dată îmi făcea inima să crească, pentru ca apoi de fiecare dată când pleca inima să mi se facă la loc, mică, cât un purice. Cât Chiţu.
Nu am recunoscut decât în faţa lui că mi-a fost şi încă îmi este frică de întuneric. Nu mi-a folosit nici mie şi nici lui la nimic dar nu mi-a reproşat niciodată că i-am spus. Nu mi-a reproşat multe de multe ori, doar atunci când meritam. Mă mustra ca un frate mai mare, ca un tată. Ca Nicu.
Am fost un copil netalentat în cele mai multe cazuri. Ştiam să alerg dar nu ştiam unde, ştiam să citesc dar mă întrista nespus, ştiam ce este important dar nu înţelegeam de ce. Nu eram deloc o fire sălbatică, eram cel mult o plantă, un ghiveci, un bonsai. Un Caba.
Maturizarea nu m-a ajut deloc. Bătrâneţea a fost o pierdere timp. Încă o viaţă fără scop ai trăit prietene mi-a spus el pe final. Înţelegeam prea bine ce spunea şi aş fi vrut să continue. Nu a mai făcut-o dar am înţeles că va face ca lucrurile să fie altfel.
2 comments:
ma ce mai face chitu? afla. suna-l ma si cheama-l in oras ca vreau sa stiu ce face chitu.
chitu o fost in polonia 2 luni cu solectronu. mi-o zis matusa lu tina. si-a schimbat adresa de mail si nr de telefon. tre sa ii zic sa afle numarul ca nu se mai poate fara chitu
Post a Comment