Galliani impasibil

"I tifosi sono preoccupati? Anche io sono un tifoso e non sono preoccupato."

Sergio Leone Collection

Fiindcă sunt singur acasă, Cris fiind la Cheile Nerei, mi-am planificat să văd săptămâna asta cele trei westernuri despre omul fără nume care îşi spune, pe rând, Joe, Monco sau Blondie. Le-am amânat prea mult.

Clint Eastwood acum 45 de ani într-o serie de Sergio Leone cu muzica lui Ennio Morricone: A Fistful of Dollars, For a Few Dollars More şi The Good, the Bad and the Ugly.

Periam 2007

Notă introductivă: Am scris asta în 11 iulie 2007, la o săptămână după Rock la Mureş. Cris nu a vrut să vină atunci la Periam. Am sunat-o de acolo de câteva ori. O dată l-am sunat din greşeală pe Chiţu. O discuţie cât un festival.

507

LPN-ul does it for us. 60 kilometri prin Sânandrei, Carani, Gelu, Variaş, Periam. Şi pentru ce? Pentru ce I shout. PENTRU PERIAM PORT. Shout: PERIAM PORT.

Rockeritza ne conduce la locul de campare. Era ticălosilor o aşteaptă/cheamă and she goes. Noi campăm. Niciodată nu am văzut un cort mai mic. At least it was blue. Blue.

O grămadă mare de lemne, un coş de gunoi, Gol, în formă de cilindru uriaş unde am putea aprecia nişte dansatoare, Goale. Mai avem un teren de fotbal săpat în pământ de care am profitat abia în ziua 3, avem plopi înalţi din aceia cu coroana mai împrăştiată. Şi mai avem un dig, o dâlmă care trasează linia orizontului. Ar putea fi orice dincolo, dar nu e. Alex, lets see. Urcăm, şi e doar o cale ferată şi câmp. De ar fi ca şi în etajul 13, numai de-ar fi, sau măcar un lac, o apă. Ah.

Apusul a urmat mai târziu. Se vedea frumos de sus. Acum… acum era încă soare. Stejar si salam, caşcaval şi roşii. Nu am uitat de ardei, erau verzi, ca şi Tuborg Gold. Răzvan Dan, Dan Răzvan, Alex Răzvan, Răzvan Sile, Dan Stejar? Ping Pong? Go go go.

Trecem pe lângă langoşii unde pt 5000 îti puteau adăuga aproape orice (sare, mujdei, brânză, smântână, finetti, gem, ce mai, totul). Trecem pe lângă toaletele economice care au dispărut prea devreme la finalul festivalului, toaletele erau acolo, una lângă alta, destule. Dreptunghiul de nisip destul de mare pentru a fi un teren de volei ne lăsa indiferenţi.

Era un bar acolo, 50 de mii cola la 2 litri, cât o ora cu un număr nenumărat de minute de ping pong. We do that, we do the ping pong. Back to camping place. Dan Stejar? Alex vin? We do that too. And then we go go go.

După ceva vreme petrecută, nimeni neştiind cum (mă care a văzut apusul?), o trupă suedeză intră pe scena.

The man that goes by the name Whiplasher spune: “I heard you in Romania are interested in a band called Deathstars”

Abia atunci a început totul.

Fiindcă Yahoo 360 nu mai e

De mâine începând voi posta aici posturile mele de pe 360, câte un post la câteva zile.

În total sunt 11 articole, unele mai puţin reuşite decât altele. Istorisiri de la Periam 2007, Sziget 2007, LaserTag Bucureşti 2007, Recaş iarna 2007, Revelion 2008, o povestire a unei autoare franceze intitulată Mâhnirea lui Cornelius Berg, o Plictiseală de mai 2008 şi două călătorii, una prin Vestul României în 2008 şi una prin Germania în 2009.

Aştept noile sezoane din House M.D. şi Monk.

Fear and Loathing in Las Vegas by Hunter S. Thompson

O scenă din carte pe care trebuie să o vedeţi neapărat în filmul lui Terry Gilliam, Fear and Loathing in Las Vegas. Tot filmul trebuie văzut. Este ceva de nedescris, Johnny Depp şi Benicio del Toro sunt geniali.

Scena prezintă dificultăţile lui Benicio de a se da jos de pe un carusel:

I got him as far as the edge of the bar, the rim of the merry-go-round, but he refused to get off until it stopped turning.

“It won’t stop,” I said. “It’s not never going to stop.” I stepped off and turned around to wait for him, but he wouldn’t move… and before I could reach out and pull him off, he was carried away. “Don’t move,” I shouted. “You’ll come around!” His eyes were staring blindly ahead, squinting with fear and confusion. But he didn’t move a muscle until he’d made the whole circle.

I waited until he was almost in front of me, then I reached out to grab him – but he jumped back and went around the circle again. This made me very nervous. I felt on the verge of a freakout. The bartender seemed to be watching us. Carson City, I thought. Twenty years.

I stepped on the merry-go-round and hurried around the bar, approaching my attorney on his blind side – and when we came to the right spot I pushed him off. He staggered into the aisle and uttered a hellish scream as he lost his balance and went down, thrashing into the crowd… rolling like a log, then up again in a flash, fists clenched, looking for somebody to hit.

Povestea eşecului

2002 - Geneza sau Începutul
În al doilea an la Milan, Ancelotti reuşeşte să câştige Liga Campionilor. Începea un nou şi mare Milan, uriaş de-a dreptul,un romb cu Pirlo repoziţionat, cu Gattuso proaspăt şi feroce, cu Seedorf reinventat şi în care Rui Costa stălucea pentru ultima oara. În faţă Inzaghi era mai flămând ca oricând iar Sheva era cel mai bun jucător din Europa. Costacurta, Maldini şi Serginho erau încă tineri, Nesta era cel mai bun fundaş din lume iar Ambrosini era pe bancă.

2003-2006 - Supremaţia pur şi simplu
În 2003, câştigători Champions League, Galliani şi Berlusconi au făcut două transferuri stratosferice, două transferuri peste tot ce au realizat de atunci şi probabil peste ce vor realiza în următorii ani. Cafu şi Kaka.

Au urmat doi ani, chiar trei dacă ar fi să forţez un pic, şi o voi face căci şi Costacurta forţase atunci, trei ani de dominare copioasă. Trei ani în care deşi am fost de departe cea mai bună echipă din Europa nu am reuşit să câştigăm decât un Scudetto şi să ratăm cum nimeni nu a ratat vreodata un trofeu Champions League la Istanbul. Trei ani. Ambrosini era tot pe bancă.

2006-2009 - Căderea sau Pomul de Crăciun
La sfârşitul acestor trei ani, în vara 2006, se fac toate alegerile greşite, la fel cum în 2003 toate mutările au fost bune. E de-a dreptul inimaginabil când mă gândesc acum. Înnebuniseră cu toţii, absolut toţi.

În acea vară fatidică din 2006, la 40 de ani Costacurta îşi prelungeşte contractul pentru încă un an. Tot atunci Galliani, Berlusconi şi Shevchenko hotărâsc că cel mai bine pentru toţi ar fi ca cel din urmă să plece la Chelsea. În locul lui au venit Oliveira şi Amoroso, ultimul jucând doar 4 meciuri. Singura mutare bună din 2006 (neexploatată fiindcă, culmea, tocmai atunci a înnebunit şi Ancelotti) a fost aducerea lui Gourcuff.

În acea vară, dezamăgit profund de Oliveira şi Gilardino, Ancelotti pune bazele pomului de Crăciun. Galliani îl susţine şi aruncă în stânga şi în dreapta că Seedorf şi Kaka sunt atacanţi, din motive pur economice dar şi pentru a da bine la număr. Atât i-o trebuit lui Seedorf şi de atunci n-a mai ieşit cu mingea afară din teren cum o făcea pe vremuri. Toată lumea s-a pus pe tânjeală.

Şi aşa şi-a relansat cariera Ambrosini, pe marginea nebuniei lui Ancelotti, Seedorf, Kaka, Berlusconi, Galliani şi Shevchenko, ultimul fiind singurul dintre toţi care a reuşit să îşi rateze cariera chiar atunci. Dar totuşi ce fericit era Ambrosini. În plus şi-a câştigat şi suporteri după ce a ţinut bannerul cu Lo scudetto metilo nel culo la celebrarea câştigării cupei campionilor. O cupă nereuşită de altfel... n-a fost nici o revanşă cum am sperat, n-a dus nici la retragera lui Maldini, n-a făcut decât să consolideze pomul de crăciun, politica proastă de transferuri şi pe nimeni altul decât pe Ambrosini. Un pom de Crăciun sub care Baba Chagaloo n-a pus niciodată nimic.

2009 - Îngrozirea sau Notte profonda infinita
Acum după alţi trei ani sunt de-a dreptul îngrozit. În 2003 a fost perfect, în 2006 a fost dezastru dar acum în 2009 e inimaginabil. A venit un antrenor care nu vrea să fie antrenor, a plecat cel mai bun jucător al nostru, l-am pierdut pe cel mai bun jucător din campionatul francez iar pe pe cel mai bun jucător din Bundesliga nu îl putem lua, nu suntem dispuşi să plătim salariul unui jucător deja consacrat iar noul căpitan va fi Ambrosini.

Se mai caută totuşi un fundaş stânga şi un atacant, dintre aceia mediocri. La fel de bine ar putea să se caute nişte gropari, unul pentru echipă şi unul pentru Ambrosini. Atât sunt dispus să îi ofer lui Massimo, un gropar doar al lui personal.

În poză se poate vedea limpede cum Povestea eşecului merge mai departe