În al doilea an la Milan, Ancelotti reuşeşte să câştige Liga Campionilor. Începea un nou şi mare Milan, uriaş de-a dreptul,un romb cu Pirlo repoziţionat, cu Gattuso proaspăt şi feroce, cu Seedorf reinventat şi în care Rui Costa stălucea pentru ultima oara. În faţă Inzaghi era mai flămând ca oricând iar Sheva era cel mai bun jucător din Europa. Costacurta, Maldini şi Serginho erau încă tineri, Nesta era cel mai bun fundaş din lume iar Ambrosini era pe bancă.
2003-2006 - Supremaţia pur şi simplu
În 2003, câştigători Champions League, Galliani şi Berlusconi au făcut două transferuri stratosferice, două transferuri peste tot ce au realizat de atunci şi probabil peste ce vor realiza în următorii ani. Cafu şi Kaka.
Au urmat doi ani, chiar trei dacă ar fi să forţez un pic, şi o voi face căci şi Costacurta forţase atunci, trei ani de dominare copioasă. Trei ani în care deşi am fost de departe cea mai bună echipă din Europa nu am reuşit să câştigăm decât un Scudetto şi să ratăm cum nimeni nu a ratat vreodata un trofeu Champions League la Istanbul. Trei ani. Ambrosini era tot pe bancă.
2006-2009 - Căderea sau Pomul de Crăciun
La sfârşitul acestor trei ani, în vara 2006, se fac toate alegerile greşite, la fel cum în 2003 toate mutările au fost bune. E de-a dreptul inimaginabil când mă gândesc acum. Înnebuniseră cu toţii, absolut toţi.
În acea vară fatidică din 2006, la 40 de ani Costacurta îşi prelungeşte contractul pentru încă un an. Tot atunci Galliani, Berlusconi şi Shevchenko hotărâsc că cel mai bine pentru toţi ar fi ca cel din urmă să plece la Chelsea. În locul lui au venit Oliveira şi Amoroso, ultimul jucând doar 4 meciuri. Singura mutare bună din 2006 (neexploatată fiindcă, culmea, tocmai atunci a înnebunit şi Ancelotti) a fost aducerea lui Gourcuff.
În acea vară, dezamăgit profund de Oliveira şi Gilardino, Ancelotti pune bazele pomului de Crăciun. Galliani îl susţine şi aruncă în stânga şi în dreapta că Seedorf şi Kaka sunt atacanţi, din motive pur economice dar şi pentru a da bine la număr. Atât i-o trebuit lui Seedorf şi de atunci n-a mai ieşit cu mingea afară din teren cum o făcea pe vremuri. Toată lumea s-a pus pe tânjeală.
Şi aşa şi-a relansat cariera Ambrosini, pe marginea nebuniei lui Ancelotti, Seedorf, Kaka, Berlusconi, Galliani şi Shevchenko, ultimul fiind singurul dintre toţi care a reuşit să îşi rateze cariera chiar atunci. Dar totuşi ce fericit era Ambrosini. În plus şi-a câştigat şi suporteri după ce a ţinut bannerul cu Lo scudetto metilo nel culo la celebrarea câştigării cupei campionilor. O cupă nereuşită de altfel... n-a fost nici o revanşă cum am sperat, n-a dus nici la retragera lui Maldini, n-a făcut decât să consolideze pomul de crăciun, politica proastă de transferuri şi pe nimeni altul decât pe Ambrosini. Un pom de Crăciun sub care Baba Chagaloo n-a pus niciodată nimic.
2009 - Îngrozirea sau Notte profonda infinita
Acum după alţi trei ani sunt de-a dreptul îngrozit. În 2003 a fost perfect, în 2006 a fost dezastru dar acum în 2009 e inimaginabil. A venit un antrenor care nu vrea să fie antrenor, a plecat cel mai bun jucător al nostru, l-am pierdut pe cel mai bun jucător din campionatul francez iar pe pe cel mai bun jucător din Bundesliga nu îl putem lua, nu suntem dispuşi să plătim salariul unui jucător deja consacrat iar noul căpitan va fi Ambrosini.
Se mai caută totuşi un fundaş stânga şi un atacant, dintre aceia mediocri. La fel de bine ar putea să se caute nişte gropari, unul pentru echipă şi unul pentru Ambrosini. Atât sunt dispus să îi ofer lui Massimo, un gropar doar al lui personal.
În poză se poate vedea limpede cum Povestea eşecului merge mai departe
No comments:
Post a Comment