Naşul

A mai trecut o finală. Mă cam obişnuisem să îl văd pe Ancelotti din doi în doi ani dar anul acesta a lipsit şi nu oriunde, ci tocmai la Roma, oraşul care îi place atât de mult. Îi plăcea mult lui Ancelotti în liga campionilor, dovadă şi titlul autobiografiei sale: "Preferisco la coppa", o carte ce nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă.

Prima finală a fost la Manchester, pe terenul finalistei de deunăzi. Cea mai urâtă finală s-a scris atunci în presa străină. Inepţiile obişnuite ale presei care astăzi exultă după victoria Barcelonei. În acea seară Ancelotti a auzit un cântec al tribunei, cântec ce nu l-a uitat şi patru ani mai târziu l-a cântat pe San Siro alături de întreg stadionul.

Au urmat două finale cu Liverpool, apoi două sezoane ratate complet şi o ligă a campionilor tristă cu Milan absentă. În semifinale Guus are încă o dată ghinion (nu cred că l-a uitat încă pe Ambrosini). Nu mai există rivali, Barcelona câştigă iar Guardiola îi dedică victoria lui Maldini. Ar fi fost a şasea lui cupă.

Despre finală nu pot fi spuse multe. Ioaniţoaia a tratat exhaustiv problema exaltării în timpul meciul fiind sedus peste puterea lui de aşa numita ţesătură de pase a scunzilor mijlocaşi catalani. Finala a fost cel mult captivantă, să folosesc termenul reţinut al lui Cosaşu. Totuşi având în vedere că pentru el finala a avut o miză, el fiind un fan Manchester autodenunţat, mă simt nevoit să revin şi să îmi retrag adjectivul alăturat finalei mai devreme, mai ales când cel mai captivant moment al finalei mi-a părut a fi la decernarea medaliilor învinşilor. Atunci dintre cei toţi douăzeci şi ceva de învinşi şi cei câţiva oficiali, doar Cristiano Ronaldo şi Silvio Berlusconi s-au pupat pe obraji.

Ce finală ar fi fost cu Ancelotti. Sau Maldini. Ar fi fost a şasea lui cupă.

Dar aşa... A mai trecut o finală şi atât.

* Articolul lui Cosaşu cu care mă duelez e aici. Postaţi într-un comentariu care articol vă place mai mult. Scorul porneşte de la 1-0 pentru maestrul Cosaşu.