TIFF

Săptămâna trecută a fost Transilvania International Film Festival, un festival de film de la Cluj aflat la a opta ediţie.

The Beginning
Cum nu am fost niciodată la un festival adevărat de film iar Cannes pare o utopie, ca şi CL fără Kaka cum bine zicea Maldini, mi-a părut o idee bună să merg. Neaşteptat şi altora li s-a părut şi am pornit, nepregătiţi ca de obicei.

The Plan
La Cluj am ajuns pe la şapte seara şi după ce am văzut pavilionul la care a lucrat Cris (cea cu batic) am încercat să găsim un loc de dormit la cămin. Am încercat zadarnic, administratorul era absent. Negăsind nimic ieftin de înnoptat am luat hotărârea să mergem să bem cât mai repede, să ne vedem de treabă, urmând să dormim în maşină iar a doua zi să mergem la Zalău să dormim la nişte rude pentru a fi suficient de odihinţi să ne întoarcem la Timişoara. A real cunning plan.

The Festival
După ce am mâncat şi am băut am constatat că era deja târziu şi doar un singur cinematograf permitea vizionarea a două filme în acea seară, la 9 jumate şi la 11 jumătate. Iniţial am ales să vedem debutul lui Răzvan la naţională şi să mergem doar la filmul de la 11 jumătate, dar am avut timp să ne răzgândim căci filmul de la 9 era Anticristul, un film controversat regizat de Lars von Trier (Dancer in the Dark, Dogville) cu Willem Defoe.

Am părăsit terasa de unde vizionam meciul dar nu am reuşit să intrăm la film. Era singura proiecţie acestui film în cadrul festivalului şi multă lume se înghesuia să îl vadă. După 15 minute de aşteptări în care n-am reuşit nici măcar să ne luăm bilet am renunţat şi ne-am întors la terasă, aceeaşi, pt meci, acelaşi. Un meci care s-a dovedit banal, dar aşa spuneau unii oameni şi despre Anticristul.

Cris şi Dan nu au vrut să vadă meciul şi au plecat la un alt cinematograf să vadă Atlantis de la ora 10, chiar cu riscul de a rata începutul celuilalt film. Au avut noroc şi au ajuns la timp. Deoarece la Anticristul fusese aşa o aglomeraţie, filmul a început cu întârziere considerabilă şi în plus a durat o veşnicie până oamenii au ieşit de acolo. O veşnicie.

După 12 am intrat la Mammoth, un film despre care am scris aici. După am mai mers puţin prin Cluj, am băut o bere pe un balcon din centru. Apoi am încercat să dormim în maşină. Era vreo 4 jumate.

Pe la prânz am mers să vedem un film islandez. Am scris puţin despre el tot aici, dar mai jos, sub linie. Cu asta am hotărât să încheiem prezenţa noastră la TIFF în acest an.

The Return
Am plecat la cetăţuie şi am băut acolo sus ceva înainte să pornim spre Zalău şi apoi spre Moigrad, unde tocmai în acea zi fătase vaca un viţel. Acolo am vizitat o cetăţuie, alta, mai precis castrul roman Porolissum. Dimineaţa am mers într-un alt sat la alte rude şi puţin după ora două am pornit spre Timişoara. Drumul Zalău Oradea fiind foarte rău mi s-a oferit varianta Zalău - Huedin - Oradea, variantă pe care am acceptat-o pe loc. Drumul a fost fără peripeţii. La un popas mi-am cumpărat o bâtă de baseball.

*Cosaşu a scris aici. Duelul va fi mâine şi vă aştept la vot. Astăzi am avut program liber ales.

Înmormântarea, de Slawomir Mrozek

Plimbîndu-mă, la un moment dat m-am alăturat unui cortegiu funerar. Oricum era mai bine decît să umblu de unul singur, fără nici un scop. Nu ştiam cine e mortul, dar nu conta. Noi, oamenii, formă'm cu toţii o mare familie.

Totuşi, ce-ar fi să întreb. Nici vecinul meu, din partea stîngă a cortegiului, nu ştia.
- Mă duc la curăţătoria chimică să-mi scot panta-lonii. Am văzut cortegiul şi, fiindcă seîndreptă în aceeaşi direcţie, m-am alăturat. Merg doar pînă la colţ, după care o cotesc.

Atunci l-am întrebat pe vecinul din dreapta:
- A cui e înmormîntarea?! De unde să ştiu, doar mor atîţia oameni. Banca se deschide abia la nouă, deci mai am timp.

Nici al treilea, care mergea la doi paşi în faţa mea, nu ştia să mă informeze.
- Eu nu-s de pe-aici. Sînt turist. Dar s-o întrebaţi pe doamna aceea cu voal negru, care merge în urma sicriului. Pare a fi văduvă şi ar trebui să ştie.

În acel moment a început să plouă şi m-am despărţit de cortegiu. De ce să mă plouă pentru cineva pe care oricum nu-l cunosc personal?


------------------------------------------------------
* A trecut încă o săptămână în care nu am citit nimic, nu am început nici o carte, darămite să termin una. Am apelat aşadar la unul din planurile de rezervă pentru ziua de miercuri, o povestire de Mrozek.

Barbacue

În primul rând să meargă cineva să aducă nişte lemne spune cineva. Eu am deschis prima sticlă de coca cola şi împreună cu încă un coleg am băut-o până s-au strâns lemnele.

Pe lângă grătar mai era un foc unde fiecare îşi frigea clisa sau cartofii, că aşa se frigeau cartofii, pe băţ ca şi clisa. Puteai frige orice vroiai că nimeni nu îţi zicea nimic. De fapt a încercat cineva să frigă un obiect al unei fete dar atunci s-a iscat un mic scandal pentru că acel obiect nu era comestibil, era mai mult un accesoriu vestimentar. Şi aproape toţi s-au prăpădit de râs că au distrus acel obiect prin foc.

* dintr-o povestire scrisă în 2003

Mammoth (Mammut)

La TIFF am văzut Mammoth, un film suedez cu o muzică deosebită, semnată în mare parte Ladytron, dar şi o melodie de Cat Power, melodie pe care am remarcat-o şi în My Blueberry Nights. Melodii Ladytron de pe soundtrack între paragrafe.

Este vorba de un cuplu din New York, cu copil şi o bonă filipineză. El, Gael Garcia Bernal (Che Guevara în Diarios de motocicleta, un alt fillm bun) creator al unui site de succes, un fel de myspace dar pt jocuri, pleacă într-o călătorie de afaceri în Thailanda, unde colegul său laudă neîncetat senzaţionala viaţă de noapte. Ea, Michelle Williams, este un chirurg care are foarte puţin timp pentru copilul ei, iar atunci când are constată că fiica ei o preferă pe dădaca. Bona are doi copii sub10 ani care o vor acasă în Filipine şi munceşte pentru a le construi o casă şi a le asigura un viitor mai bun.

Se spune că regizorlui, Lukas Moodysson (Lilja 4-ever), îi place să fie obiectiv şi să lase spectatorul să îşi tragă singur concluziile şi morala. Ar fi putut face un pic mai mult la final, dar nu a fost rău nici aşa. Imagine şi, aşa cum am mai spus, coloană sonoră deosebite.

Mammoth (2008)
directed by Lukas Moodysson
cast: Gael Garcia Bernal, Michelle Williams

I recommend

------------------------------------------------------
şi weekly round-up-ul de filme văzute:
The Higher Force (Stóra planið) - tot la TIFF am văzut această comedie islandeză despre un grup de mafioţi destul de neîndemânateci care nu se prea descurcă cu recuperatul banilor. Când David, personajul principal, îl descoperă din greşeală pe omul care l-a călcat cu maşina, tot din greşeală, pe fratele său în urmă cu 20 de ani şi acest om are acelaşi nume cu un celebru mafiot se iscă o serie de confuzii pe alocuri amuzante. Nota 7+, cu plus că e totuşi un film islandez.

Fred Claus - Un film destul de prost având în vedere distribuţia: Vince Vaughn, Rachel Weisz, Paul Giamatti, Kevin Spacey, mai ales că Vince Vaughn mi s-a părut amuzant în Dodgeball, Wedding Crashsers. Şi în filme serioase s-a descurcat, a jucat într-unul din filmele mele favorite: Return to Paradise. Fred Claus a fost doar un film de trecerea timpului. Nota 5-6.

Alb şi negru

Încă îmi mai amintesc de Irina Spârlea şi de Ruxandra Dragomir. Puţin de tot, nu mult. Ştiu că la un moment dat erau ambele jucătoare în WTA top 16. Îmi amintesc cu plăcere de Irina Spârlea, nu ştiu de ce, îi găseam un farmec aparte. După 10 ani avenit Sorana. I-am văzut doar un meci şi nu are deloc prestanţa Irinei. Mai are timp, însă un lucru nu va reuşi niciodată. Irina avea un rever cu o singură mână.

De cealaltă parte, la băieţi, evoluţia tenisului pare o glumă. Îndrăznesc să adresez infama întrebare: A avut cineva ochii în lacrimi după un meci a lui Voinea, Pescariu sau Hănescu? În afară de Voinea, Pescariu şi Hănescu.

Ca şi Cosaşu, în faţa căruia mă înclin, neinspirat fiind, trec brusc de la sportul alb la sportul rege, dar nu la sportul rege în splendoarea lui, ci la o reprezentare mai aproape de ceea ce reprezintă Voinea, Pescariu sau Hănescu în tenis, un fotbal în alb negru, mai mult negru. La Braşov Dinamo a pierdut un meci şi un campionat pe care aproape nimeni nu credea că îl va pierde. La Timişoara suporterii au aplaudat echipa adversă după ce a câştigat. Nu s-a mai întâmplat de când a pierdut cu 8-1 în faţa Stelei. Acum a pierdut doar cu 2-1 dar a pierdut şi campionatul, în sezonul când a fost poate cel mai aproape de titlu din... dintotdeauna. Adevărul e că dacă nu aplauzi când pierzi cu 8-1 sau când pierzi campionatul, când să aplauzi?

După meci Gabi Balint a fost demis de Marian Iancu, un om neaşteptat de gras de fiecare dată. Cred că petrolistul Marian Iancu, supranumit Jabba the Hutt, a băut tot Milkshake-ul pe care a putut să îl bea, dar nu va putea fi niciodată Daniel Plainview. Claudio Zambon, un alt nume greu, l-a numit pe Iancu "prostul numărul din fotbalul românesc". Deocamdată petrodolarii se văd doar în fotbalul color.

* Articolul lui Cosaşu cu care mă duelez e aici. Postaţi într-un comentariu care articol vă place mai mult. Scorul porneşte de la 1-0 pentru maestrul Cosaşu . Vă aştept la vot.

Preşedinţii noştri

Două declaraţii out of this world:

1. Silvio Berlusconi:
"The Milan fans can sleep comfortably: we will give Leonardo a squad full of great champions, where we don't need any new players in the defensive department. We count on the return of [Kakha] Kaladze and [Alessandro] Nesta."

Trebuie să traduc că e prea tare:
"Fanii Milanului pot dormi liniştiţi. Îi vom da lui Leonardo o echipă plină de mari campioni, unde nu avem nevoie de jucători noi în compartimentul defensiv. Ne bazăm pe revenirea lui Kaladze şi a lui Nesta".

2. Marian Iancu:
"Am considerat, după eşecul suferit în faţa Unirii Urziceni, că nu mai este în interesul nostru să aflăm decizia TAS mîine, aşa că am solicitat amînarea acestui termen pentru data de 11 iunie."

3. Tot Silvio Berlusconi, în caz că nu s-a înţeles destul de clar din primul fragment:
"I think that with the great number of champions we can put on the pitch, we don't need anyone else."
E mult prea tare pentru a nu traduce:
"Cu numărul mare de campioni pe care îi putem pune în teren, nu avem nevoie de nimeni altcineva".

Notă pentru necunoscători: Silvio Berlusconi, prim-ministrul Italiei, e şi preşedinte la Milan. Milan, cândva Marele Milan care atunci când era în formă nu avea rivali, a terminat pe locul 3 în Italia fără nici o pretenţie la titlu. Era nevoie de o schimbare. Aparent soluţia găsită de Berlusconi a fost una simplă, la care nici rivalii şi nici chiar diavolul nu s-ar fi gândit. Vânzarea celui mai bun jucător şi aducerea unui antrenor amator. Nu mai e nevoie de nimic altceva. Nu mai îmi trebuie nimic. Până la urmă, chiar el, Berlusconi, m-a asigurat că pot dormi liniştit la noapte.

*Cosaşu a scris aici. Duelul va fi mâine şi vă aştept la vot. Astăzi am avut program liber ales.

Catedrala, de Raymond Carver

În ultimul timp am citit foarte puţin. Ieri am terminat Catedrala, o colecţie de 12 nuvele ale lui Raymond Carver, o carte nominalizată la mai multe premii.

Nu m-a impresionat din cale afară, nu a avut povestiri extraordinare. Totuşi au avut o tensiune stranie aceste nuvele. Te aşteptai să apară ceva deoesebit, fantastic, ceva ca şi în nuvelele lu Poe (nuvele care îmi plac mai mult aş adăuga), dar nu se întâmplă nimic din afara acestei lumi. Totuşi era ceva ciudat. Atmosfera însăşi era ciudată.

De exemplu într-o povestire o familie cu doi copii se mută într-o pensiune. Femeia oaspete îi povesteşte gazdei cum soţul ei are un cal şi cum şi-a pierdut aproape toţi banii crescându-l şi pariind pe el. Dar calul nu a câştigat niciodată. Cei doi copii nu făceau nimic deosebit, doar baie în piscina de afară. Într-o seară cei din pensiune şi vecinii se îmbată iar soţul pasionat de cai se urcă pe o baracă şi vrea să sară în piscină. Se loveşte la cap. Nu ajunge. După câteva săptămi tăcute părăsesc pensiunea lăsând în urmă un căpăstru. Nu mai era interesat de cai. Nu mai era interesant de nimic.

În altele o femeie vinde vitamine, un om trăieşte de câţiva ani pe canapea, un copil este lovit de maşină de ziua lui în timp ce brutarul tortului său este nemulţumit că părinţii lui nu vin să ridice comanda.

Se poate citi, măcar două-trei povestiri pentru a înţelege mai bine stilul nuvelistului.

Orlando, facem noi să fie bine!

Adevărul e că de fiecare dată când îl văd îmi creşte inima. Nu am văzut multe la viaţa mea dar pe el l-am văzut de multe ori şi de fiecare dată îmi făcea inima să crească, pentru ca apoi de fiecare dată când pleca inima să mi se facă la loc, mică, cât un purice. Cât Chiţu.

Nu am recunoscut decât în faţa lui că mi-a fost şi încă îmi este frică de întuneric. Nu mi-a folosit nici mie şi nici lui la nimic dar nu mi-a reproşat niciodată că i-am spus. Nu mi-a reproşat multe de multe ori, doar atunci când meritam. Mă mustra ca un frate mai mare, ca un tată. Ca Nicu.

Am fost un copil netalentat în cele mai multe cazuri. Ştiam să alerg dar nu ştiam unde, ştiam să citesc dar mă întrista nespus, ştiam ce este important dar nu înţelegeam de ce. Nu eram deloc o fire sălbatică, eram cel mult o plantă, un ghiveci, un bonsai. Un Caba.

Maturizarea nu m-a ajut deloc. Bătrâneţea a fost o pierdere timp. Încă o viaţă fără scop ai trăit prietene mi-a spus el pe final. Înţelegeam prea bine ce spunea şi aş fi vrut să continue. Nu a mai făcut-o dar am înţeles că va face ca lucrurile să fie altfel.

Låt den rätte komma in (Let the Right One In)

Un alt fel de film horror, unul suedez. Nu prea îmi plac filmele horror, dar când se întâmplă de cele mai multe ori regizorul nu e american. Există şi excepţii. Dar pe lângă detaliul privind locul de baştină al regizorului, ar mai fi ceva de notat. Ritmul.

Un alt fel de film horror, unul liniştit, cu tendinţe minime de thriller şi cu înclinaţii către dramă. Ce mai, exact pe gustul meu, cu acţiune lentă ce te prinde încet, te leagă şi apoi te loveşte în moalele capului fără ca măcar să îţi dai seama.

E o abordare extrem te interesantă. Fără secvenţele obişnuite de filme horror, mai ales că niciodată nu mi-au plăcut tortura excesivă sau fuga îndelungată prin pădure de monştrii sau criminali în serie din filmele de serie.

O atmosferă mohorâtă, un grup de blocuri ce aduce cu România şi nişte personaje obişnuite. No spoilers.

Doar un dialog între doi copii:
El: Do you want to go steady?
Ea: Oskar, I'm not a girl.
El: No? Do I have a chance with you?
Ea: Can't we just be like this?
El: Yes.
Ea: Do you do something special then?
El: No.
Ea: Is everything like usual?
El: Yes.
Ea: Then you have a chance with me.
El: What?
Ea: Then we're together.

Let the Right One In (2008)
directed by Tomas Alfredson
awards: 48 wins and 11 nominations

I recommend

--------------------------------------

Au fost două săptămâni în care nu am văzut prea multe. Două filme pe autocar despre care nu voi spune nimic şi sezonul 4 din House. Cred că am văzut peste 10 episoade (sezonul 4 are 16).

Naşul

A mai trecut o finală. Mă cam obişnuisem să îl văd pe Ancelotti din doi în doi ani dar anul acesta a lipsit şi nu oriunde, ci tocmai la Roma, oraşul care îi place atât de mult. Îi plăcea mult lui Ancelotti în liga campionilor, dovadă şi titlul autobiografiei sale: "Preferisco la coppa", o carte ce nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă.

Prima finală a fost la Manchester, pe terenul finalistei de deunăzi. Cea mai urâtă finală s-a scris atunci în presa străină. Inepţiile obişnuite ale presei care astăzi exultă după victoria Barcelonei. În acea seară Ancelotti a auzit un cântec al tribunei, cântec ce nu l-a uitat şi patru ani mai târziu l-a cântat pe San Siro alături de întreg stadionul.

Au urmat două finale cu Liverpool, apoi două sezoane ratate complet şi o ligă a campionilor tristă cu Milan absentă. În semifinale Guus are încă o dată ghinion (nu cred că l-a uitat încă pe Ambrosini). Nu mai există rivali, Barcelona câştigă iar Guardiola îi dedică victoria lui Maldini. Ar fi fost a şasea lui cupă.

Despre finală nu pot fi spuse multe. Ioaniţoaia a tratat exhaustiv problema exaltării în timpul meciul fiind sedus peste puterea lui de aşa numita ţesătură de pase a scunzilor mijlocaşi catalani. Finala a fost cel mult captivantă, să folosesc termenul reţinut al lui Cosaşu. Totuşi având în vedere că pentru el finala a avut o miză, el fiind un fan Manchester autodenunţat, mă simt nevoit să revin şi să îmi retrag adjectivul alăturat finalei mai devreme, mai ales când cel mai captivant moment al finalei mi-a părut a fi la decernarea medaliilor învinşilor. Atunci dintre cei toţi douăzeci şi ceva de învinşi şi cei câţiva oficiali, doar Cristiano Ronaldo şi Silvio Berlusconi s-au pupat pe obraji.

Ce finală ar fi fost cu Ancelotti. Sau Maldini. Ar fi fost a şasea lui cupă.

Dar aşa... A mai trecut o finală şi atât.

* Articolul lui Cosaşu cu care mă duelez e aici. Postaţi într-un comentariu care articol vă place mai mult. Scorul porneşte de la 1-0 pentru maestrul Cosaşu.